Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

EX PONTO Nr.4, 2011
166
devine baza şi expresia unităţii politice. Sunt reluate astfel, în logica strânsă
a discursului coşerian, ideile de la începutul Politicii lui Aristotel în care omul
este definit prin limbaj, prin logos, ceea ce îi permite să-şi manifeste conştiinţa
morală, să deosebească binele de rău, adică să se manifeste ca zoon
politikón. Politikón, tradus de Sf. toma, înseamnă politicum et sociale. Prin
limbă, printr-o anumită limbă, aşadar, oamenii ajung să convieţuiască, adică
să devină fiinţe sociale, căci limba înseamnă alteritate. Dar ea înseamnă
şi creativitate. Creaţia lingvistică a unui vorbitor trece la alţii, mai întâi din
propria sa familie, apoi în sfere tot mai largi, ajungându-se astfel la crearea
limbii istorice (s.n.), aşa cum este limba română istorică, cu toate varietăţile
ei, şi cu toate dialectele ei din afara României. Prin alteritate superioară, care
învinge alterităţile minore (locale), se creează în timp limba comună (s.n.), de
exemplu limba română care se vorbeşte, în pofida unor diferenţe teritoriale, din
transnistria şi până în Banat, iar apoi, „o limbă comună a limbii comune” (p.
141), cât mai unitară, care nu este alta decât limba exemplară, limba standard,
limba literară, având o normă ideală pentru toată comunitatea de vorbitori,
aşa cum este limba română în care creează azi scriitorii din România şi din
Republica Moldova. Iată cum, pornind de la filosofia universaliilor limbii, în
modul cel mai logic cu putinţă şi cu o argumentaţie de nezdruncinat, Eugeniu
Coşeriu evidenţiază ideea unităţii naţionale a tuturor românilor, şi a celor din
Basarabia, în jurul limbii române, reperul absolut al acestei unităţi, primejduită
azi de de politicaştri (sic!) iresponsabili dintre Prut şi nistru
În penultimul studiu al secţiunii a treia, intitulat Tipologia limbilor romanice
(p. 145-169), savantul priveşte limba română din perspectiva tipologiei
lingvistice romanice la care s-a referit adesea şi în celelalte texte cuprinse în
volumul pe care îl discutăm. Bun cunoscător al latinei şi al aproape tuturor
limbilor romanice, Eugeniu Coşeriu aplică acestora principiile şi conceptele
care l-au făcut celebru în toată lumea precum tipul, sistemul, norma, vorbirea 14 ,
ca şi alte noţiuni de teoria limbii (paradigmatic-sintagmatic, analitic-sintetic,
funcţii relaţionale şi nerelaţionale, etc.), subliniind specificul tipului lingvistic
romanic şi modul în care limba română se încadrează în acest tip.
Ultimul text al secţiunii şi al volumului, Balcanisme sau romanisme? se
integrează firesc în structura concepută de editor, limba română fiind privită
aici din perspectiva arealului balcanic din care face parte alături de alte limbi
nelatine precum greaca, albaneza, bulgara, slava macedoneană. Eugeniu
Coşeriu ridică aici o problemă de ordin metodologic: nu toate paralelismele
existente în limbile balcanice sunt specifice aşa zisei „uniuni lingvistice balcanice”.
numeroasele „balcanisme” luate în considerare de balcanişti, sunt de
fapt „latinisme” sau, mai bine zis, „romanisme”, adică inovaţii nu ale romanicei
balcanice, ci ale latinei vulgare. La rândul lor, uneori, aceste romanisme ar
putea fi „grecisme” pătrunse în latina vulgară. Aşadar, „dacă e vorba de un
«balcanism» din română, înseamnă că, înainte de a urma alte căi, faptele
respective trebuie să le căutăm mai întâi în latină şi în limbile romanice. Sub
raport istoric, româna este, în primul rând, o limbă romanică şi abia apoi o
«limbă balcanică»” (p. 176).
Sperăm că în rândurile de mai sus, prilejuite de cele două volume postume
ale lui Eugeniu Coşeriu, am reuşit să prezentăm măcar o parte din concepţia
sa referitoare la limba română, concepţie pe care ilustrul învăţat român o
integrează, cu o logică perfectă, într-o largă viziune teoretică şi fiolosofică
despre limbaj, şi în care se adună mai multe din ideile sale care l-au făcut