Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

EX PONTO Nr.4, 2011
58
două ori dar părea că nu mă aude. A stat aşa multă vreme într-o nemişcare
mută de ziceai că se roagă. Într-un târziu şi-a ridicat privirea spre mine, şi-a
suflecat mânecile, şi-a dezvelit un umăr şi şi-a dat basmaua din cap. Părul
alb îi cădea valuri pe umeri. Mi-a arătat şi am văzut. Am văzut pe umăr, pe
braţe şi la ceafă nişte vânătăi mari. Mărimea şi culoarea lor m-au înduioşat
într-atât încât cred că am întins o mână să le alin şi să le mângâi. Mila, dragostea,
dorul de mămica au năvălit toate încât nu mai ştiam de mine. voiam
doar să ajung la rănile alea să le oblojesc cum oi ştii. Am întins braţele şi am
strigat din toţi rărunchii... mămicăăă... Însă imaginea începu să se destrame
până când dispăru cu totul. Cred că am avut un somn agitat şi tot zbuciumându-mă
prin pat am lovit cana cu apă de pe noptieră, care a căzut. Zgomotul
m-a trezit. M-am sculat repede. nu ştiam nici ce-i cu mine, eram buimăcit.
Am ieşit afară aşa în pijama cum eram cu gândul că aerul rece al dimineţii
o să mă trezească. Mă gândeam că din clipă în clipă o să strige mămica să
mă grăbesc că se răceşte mămăliga. Când însă am trecut de pragul casei,
am văzut deasupra uşii atârnând pânza neagră cu cruce albă şi cu inţialele
mamei. Atunci cineva parcă ar fi aruncat o găleată cu apă rece peste mine.
M-a pătruns frigul şi am intrat repede în casă şi m-am îmbrăcat. Am mai stat
un ceas două ca pe ghimpi şi iată-mă acum la mata. Spune-mi adevărul sau
o să turbez. Spune-mi-l oricât de crud ar fi altfel jur că iau o cazma şi mă duc
şi-o dezgrop măcar pentru liniştea mea. Când ridică ochii către mătuşi-sa,
văzu că se făcuse albă ca varul la faţă. tremura ca varga şi se închina în
neştire făcând cruci mari ca la spovedanie.
- Doamne apără şi păzeşte! Ce-o mai fi şi asta? Şi continua să se închine
bolborosind o rugăciune. Relu o privea în tăcere. Mare eşti tu Doamne. nu
pogorî pedeapsa ta asupra noastră!
„Deci e adevărat că nu-şi invoca ea Dumnezeul degeaba. Acum urmează
Dumnezei, hristoşi, altar.” Se aplecă să o ridice pe Marieta care era cuprinsă
de convulsii. Marieta îl apucă strâns de încheieturi înfigându-i unghiile în carne
cu furia disperării. Ea care o cunoscuse de-o viaţă pe Lisaveta, îi ştia ofurile
inimii mai ceva decât pe ale sale.
- Măi băiete, ce rost are? Morţii cu morţii viii cu viii. Las-o să se odihnească
liniştită că a avut parte de destul chin în viaţa asta. Măcar pe lumea-ailantă să
aibă linişte săraca. Crezi c-o mai aduci tu înapoi dacă scormoneşti în groapă
după prosteli d’ale tale?
- văd că nu vrei să-mi spui. Foarte bine. Îţi pun atunci numai o întrebare
la care să mi răspunzi cu da sau nu. A bătut-o, nu-i aşa?
Marieta plecă ochii într-o încuviinţare mută. Deodată se porni o ploaie
puternică şi nişte fulgere de parcă se crăpase pământul în două. Relu dădu
să iasă pe poartă.
- Reluleee... e tac-tu’ Relule. Relu se opri şi întrebă liniştit de parcă ar fi
întrebat cât e ceasul.
- Cine a ajutat la îmbăiatul moartei?
- Relule... e tac-tu’...
- te mai întreb o dată şi răspunde că altfel vă dau pe toţi pe mâna poliţiei.
Ce femei au fost la îmbăiatul moartei?
- Ioana lu’ Mătură, vasilica aia care ţine p’al lui Metru, Lucreţia, vădana
lui Carapenu şi cu mine.
- Care v-a să zică toţi aţi ştiut şi toţi v-aţi unit ca să mascaţi fapta acelui
nemernic care nu se poate numi om. Cum de te-a răbdat inima bre să ascunzi
o asemenea ticăloşie? oare n-ai pic de conştiinţă? Cum ai putut bre? Cum