Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

„colecţiona” obiecte de valoare care apar în prezent. Un exemplu în acest sens
ar putea fi Muzeul Britanic din Londra, care ilustrează istoria culturii umane de
la origini până în prezent. În ceea ce priveşte viitorul, se pot organiza expoziţii
de obiecte care ar putea trasa o linie de dezvoltare a viitorului. Însă, cel mai
evident mod în care prezentul şi viitorul îşi fac simţită prezenţa într-un muzeu
este prin chiar vizitatorii săi. Aceştia sunt cei care, aparţinând prezentului, îşi
caută rădăcinile şi, impresionaţi de ele, influenţaţi de ele, vor crea, la rândul
lor, valori inestimabile.
Fie că vizitezi un muzeu al unei mănăstiri, fie că adimiri casa unui cunoscut
poet, fie că te pierzi printre exponate tehnologige sau printre tablouri şi sculpturi,
muzeul îşi păstrează aceleaşi funcţii specifice: de a arăta şi de a păstra.
Mai întâi achiziţionează, după care păstrează relicve, reminiscenţe, trecutul
întrupat sub diverse forme mai mult sau mai puţin plastice, vorbind prezentului
despre valorile pe care le-a acumulat omenirea de-a lungul timpului şi
propunând o linie de evoluţie pentru viitor. Apoi, arată. Arată ceea ce a strâns,
arată rezultatele minţii umane. Care este însă scopul acestei colecţionări de
obiecte care prezintă interes istoric, artistic sau ştiinţific, de ce strânge şi de
ce arată? Iată o definiţie a muzeului care ne lămureşte în acest sens: „Muzéu
s. n. instituţie care achiziţionează, conservă şi îndeosebi expune în vederea
studierii, educării şi delectării publicului, obiecte de artă, relicve, documente
istorice, ştiinţifice etc. (< fr. musée, germ. Museum, lat. museum)” 2 . Mai mult,
consultând Dicţionarul etimologic al limbii române 3 , aflăm că termenul „muzeu”
este un derivat al cuvântului „muză”. În grecia antică, muzeul reprezenta un
spaţiu sacru, un templu, dedicat muzelor, divinităţi patroane ale artelor. Iată,
deci, cum muzeul îşi conservă această funcţie de a proteja artele. În zilele
noastre, obiectele protecţiei sale au devenit mai numeroase prin raportare la
îmbogăţirea ariilor în care omul îşi manifestă geniul său creator.
Între meandrele evoluţiei, ale curgerii timpului, muzeul pare nemişcat.
Pare a fi un spaţiu care adăposteşte obiecte moarte. Un simbolist l-ar vedea,
desigur, ca pe un cavou. Şi totuşi, în spaţiul muzeului, al oricărui muzeu, se
naşte istoria eternităţii, căci „lucrurile nemişcate şi mute nu uită niciodată” 4 ,
eternitatea nefiind „o adiţionare mecanică a trecutului, prezentului şi viitorului.
Este un lucru mai simplu şi mai plin de magie: este simultaneitatea acestor
timpuri.” 5 Eternitatea presupune experimentarea simultană a celor trei durate
temporale, înfiinţarea lor concomitentă în spaţiul muzeului. Simpla curgere
a timpului, perspectiva aceasta conform căreia timpul ia imaginea unui flux
continuu, nu este suficientă pentru a capta veşnicia, căci eternitatea este posibilă,
nu mai este un deziderat, doar la începutul începuturilor. Muzeul joacă
tocmai acest rol, de re-facere a originilor pe toate planurile, fie ele temporale
sau sociale prin funcţia sa conservatoare.
De ce nu am putea să vedem muzeul ca pe ceva mai intim? ne referim
acum strict la clădirea unui muzeu. Muzeul ascunde, fereşte de degradare,
păstrează, dar şi expune- se instituie o dualitate de tipul ascuns-dezvăluit pe
care o vom relua mai târziu. Mai mult, muzeul ar putea corespunde memoriei
colective prin ştiinţa pe care o adăposteşte în interiorul clădirilor sale. Intimitatea
pe care o putem repera la un muzeu este dată de atributul de protector
pe care şi-l asumă o astfel de clădire, de instituţie. Devine, însă, şi mai intim
dacă ne permitem să-l vedem ca pe un sipet: „În sipet, lucrurile sunt de neuitat
pentru noi, de neuitat şi pentru cei cărora le dăruim comorile noastre. trecutul,
prezentul, un viitor sunt condensate acolo. Şi astfel, sipetul este memoria
imemorialului.” 6 În calitatea sa de sipet, muzeul păstrează comorile omenirii
EX PONTO Nr. 4, 2011
179