Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

mai patetică şi mai tulburătoare, deoarece îl surprinde pe Eugeniu Coşeriu
mai mult din perspectivă biografică, cei doi reuşind să ofere cititorilor români
dimensiunile umane şi de creator excepţional ale acestui „al doilea Iorga al
românilor” (p.14). Unul din discipolii săi germani, hans helmut Christmann a
sintetizat elocvent, în cuvântul omagial rostit la 5 decembrie 1981, la sărbătorirea
lui Eugeniu Coşeriu cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, aceste
dimensiuni: „Dacă e «să spunem lucrurile aşa cum sunt», atunci trebuie să
recunoaştem că avem de-a face cu un gigant” (Energeia und Ergon. Studia
in honorem Eugenio Coseriu, I,tübingen,1988, p. x.) 5 .
2. Purtând-o în inimă şi în minte, departe de ţară, limba română a constituit
şi un obiect de studiu pentru romanistul Eugeniu Coşeriu (vezi în acest sens
Bibliografia, p.31- 62). Aşa cum arătam supra, în volumul pe care îl comentăm
aici, se află cuprinse prelegerile ţinute în zilele de 7, 8 şi 10 mai 2001, la
Colegiul Universitar de Institutori „Carol I” din Câmpulung, filială a Universităţii
din Piteşti, sub titlul Limba română – limbă romanică. Este vorba, de fapt,
de două studii complementare, Limba română. Caracterizare genealogică
şi areală şi Limba română. Caracterizare tipologică, pe care ilustrul savant,
care avea o memorie fenomenală, le-a prezentat fără să le citească, aşa cum
obişnuia să procedeze cu toate materialele susţinute la multele sesiuni de
comunicări şi conferinţe la care participa, dar care erau rodul unor cercetări
anterioare atente şi laborioase.
În primul din cele două studii, Limba română. Caracterizare genealogică
şi areală, Eugeniu Coşeriu porneşte de la caracterizarea făcute românei de
învăţatul finlandez Kiparsky, un slavist, dar şi un bun cunoscător al limbii
noastre, care a afirmat că limba română „este cea mai interesantă din Europa”.
Pe ce se baza această caracterizare? Kiparski, spune Eugeniu Coşeriu,
se gândea la poziţia istorică a limbii române, o poziţie „foarte stranie” (p.147)
în comparaţie cu celelalte limbi romanice. Româna este o limbă romanică
formată fără limba latină clasică, ea trăind secole de-a rândul „fără această
prezenţă simultană a limbii latine clasice” (ibidem). Şi marele romanist Wilhelm
Meyer-Lübke, autorul valoroasei Gramatici comparate a limbilor romanice,
a susţinut ideea că româna este cea mai autentică dintre limbile neolatine
fiindcă s-a dezvoltat „în mod natural”, fără constrângerea unei limbi clasice.
Reynouard, precursorul imediat al gramaticii comparate romanice, a crezut şi
el că româna s-a dezvoltat direct din latină, spre deosebire de limbile romanice
occidentale, care au trecut printr-o fază intermediară, reprezentată, în opinia
lui, de limba provensală a trubadurilor (Reynouard era provensal). La noi,
Petru Maior a sesizat acest lucru când a spus, aparent absurd, că româna
este mama limbii latine şi nu invers, cum ştie toată lumea. Interpretarea corectă
a afirmaţiei lui Petru Maior este aceea că latina vorbită, vulgară, a fost
continuată de limba română, şi cum din latina vulgară s-a ales latina clasică,
rezultă că din această latină populară, vorbită neîntrerupt în vechea Dacie, a
fost derivată limba clasică latină. Apoi, unicitatea limbii române constă, după
Kiparski, în aceea că, între limbile romanice, este singura care are un substrat
al ei specific, cel traco-dacic, faţă de suratele ei occidentale al căror substrat
este, în mare parte, substratul celtic (p. 147-148).
Metoda comparativă întrebuinţată de Eugeniu Coşeriu pentru caracterizarea
limbii române este aplicată din trei perspective, bine cunoscute lingviştilor:
genealogică, areală şi tipologică.
EX PONTO Nr. 4, 2011
157