Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

să înjure dimineaţa când auzea ceasul sunând, semn că-i vremea să se ducă
la muncă. Rareori îl auzeai vorbind murdar. Când şi când buzele lui se desprindeau
din muţenia lor şi le vedeai abia mişcându-se: „Firar-a dracului de
viaţă.” nu o vedea niciodată pe Florica de la doi, o fată oacheşă şi sprinţară
care pusese ochii pe el şi care ar fi dat orice să fie invitată la o cafea. Era
singura lui vecină mai acătării.
Deasupra lui locuia o bătrână sclerozată căreia îi plăcea rachiul. Fiu-su’
murise cu mulţi ani în urmă tăiat de tren iar la puţină vreme noră-sa fusese
diagnosticată cu cancer la sân. tumoarea fusese descoperită mult prea târziu
pentru a mai putea fi tratată şi la scurt timp femeia îşi urmase consortul în
mormânt. Batrânei îi rămăsese numai un nepot, student la Medicină în Bucureşti.
Femeia făcuse tot ce putuse să-şi ţină ultimul reazem al bătrâneţii lângă
ea. Parcă presimţise ea sărmana şi această ultimă nenorocire care urma să
se abată asupra ei dar n-a fost chip să-l facă să rămână.
- Rămâi mamă lângă mine! Un’ti duci tu acolo, printre străini? n-ai şi-aicia
facultăţi?
- Da bre buno da’ la Bucureşti am mai multe şanse să-mi găsesc un post
bun dacă am medie bună ca să nu mă repartizeze ăştia la ţară. Şi-apoi aş
vrea să încerc şi altceva decât Spitalul Universitar. La Sfântul Spiridon n-am
şanse. Ar mai fi doar Spitalul Militar. Acolo nu e loc pentru mine. vrei să mă
trimită ăştia la Cuca Măcăii? În Bucureşti e altceva. Capitala ţării nu se compară
cu un oraş de provincie. o să pot să-mi fac şi eu un rost dacă mă ajută
şi tanti Aglae (mătuşa din partea maică-si). Lasă că nu mi se întâmplă nimic,
bre. Dacă vrea Dumnezeu să mor pot să mor şi-aici. Îmi cade o piatră în cap
acum cum stau lângă mata şi mor pi loc.
Spitale erau destule. nu acesta era motivul pentru care nepotul voia să
se vadă mai repede în Bucureşti. voia să-fie-aproape de Florenţa, nepoata
vecinei de la parter pe care o cunoscuse într-o vacanţă pe când aceasta
venise să-şi viziteze bunica. Florenţa locuia în Bucureşti şi venea foarte rar
la bunici. Din anii copilăriei de când o văzuse prima oară, băiatului îi rămăseseră
gândurile la ea. Îşi dorea să crească mai repede să dea la facultate
în Bucureşti. nici admiterea nu-l speria. Şi dus a fost. Era chiar cu câţiva ani
înainte de Revoluţie. În decembrie ‘89 când începuseră protestele anticeauşiste
la timişoara, Iaşiul dormea încă liniştit precum pruncii care se ştiu în
siguranţă la sânul mamei. La timişoara, centrul oraşului era păzit de soldaţi
şi de oameni ai Securităţii îmbrăcaţi civil. Demonstraţiile reformaţilor care
până nu demult urmăriseră numai protejarea lui tokes, se transformaseră în
adevărate manifestaţii anticomuniste. Ardealul nu se dezicea nici un moment
de rolul său de „stare de veghe” a românilor. Era momentul propice revoltei
iar Ardealul era pe baricade. El dădea tonul revoltei, el lua iniţiativa, el se
războia primul cu regimul. Sfidând legea marţială, exponenţii acestei „stări
de veghe” se îndreptau către Catedrala ortodoxă din timişoara purtând
pancarte anticomuniste. S-a tras asupra lor, Comitetul Politic Executiv se
pronunţase. nu exista altă soluţie pentru a înăbuşi revolta. Ceauşescu era
disperat. oamenii începeau să se dezbare de resemnare căci descoperiseră
inopinat antidotul: disperarea. Disperarea fusese cauza, tokes - pretextul,
revolta - efectul. Indiferent care fusese factorul declanşator, oamenii luptau
la unison. Febra momentului îi unise. nu mult după aceea haosul a cuprins
Bucureştiul. La început, panica pusese stăpânire pe de-a-ntregul peste cei
adunaţi în Piaţa Palatului. Fiecare nu mai dorea decât să-şi scape pielea, să
se vadă în interiorul căminului său în siguranţă. Sirenele salvărilor nu mai
EX PONTO Nr. 4, 2011
45