Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

EX PONTO Nr.4, 2011
82
Ca orice mit şi mitul ca metodă literară vindeca de o lipsă. Iar lipsa cea
mai mare dintre toate, pe care eroul istoriei o reechilibra în călătoria sa iniţiatică,
era lipsa libertăţii de exprimare. Cuvântul se vindeca de captivitate prin
tehnica mitului. Lista acelor absenţe tragice pe care scenariile comuniste le
angajau ca regulă a supunerii umilitoare era desigur atât de lungă, încât romanul
românesc în perioada deceniilor şase, şapte şi opt, avea material epic
inepuizabil şi poate că şi aceasta a fost una dintre cauzele prolificităţii sale.
Eroii acestui tip de roman se confruntau în final cu variantele celui mai grozav
rit de trecere, moartea, în cazul discutat moartea istoriei înseşi.
Fie că era vorba de moartea cuvântului, a libertăţii, a zborului, a iubirii,
a divinităţii ori a istoriei, era întotdeauna o moarte care avea ca scop să regenereze
un timp bolnav. Rolul izbăvitor le revenea de obicei personajelor
feminine, care păstrau calităţile magice ale vieţii, stranii portrete ale unor femei
ce comunicau direct cu sevele pământului. Şi în această ordine era tot o formă
compensatorie în planul ficţiunii, de a răzbuna rătăcirea unei lumi care umilea
cele mai intime şi cele mai fireşti rosturi ale feminităţii prototipice. Aceste
personaje feminine purificau prin seninătate lumea de sacrificiile sângeroase,
pentru care bărbaţii vânători oficiau dement crima. În lumea lui Cain ele se
întorceau la epifanie. Personaje aproape mistice, Sevastiţa, servitoare şi profet
în acelaşi timp, este păstrătoarea misterelor iniţiatice, i-a văzut pe Diavol şi
pe Dumnezeu şi pare să aibă o viaţă eternă, fiind o ipostază a înţelepciunii
lumii, ca în miraculosul fabulos al basmelor. Un alt personaj straniu din proza
lui D.R.Popescu este Ileana. Ea are o grădină în care florile cântă şi râd, o
grădină edenică într-o lume dezvrăjită sub teroare, o proiecţie a unui spaţiu
paradisiac, contaminat de magia erosului, ca formă de salvare, despre care
mitul ca metodă literară poate vorbi într-o epocă în care cenzura comunistă
ferecase cuvântul salvator.
În lumea lui Cain, femeile primesc cheile de la porţile grădinii. Pe de altă
parte, „zeii” lumii noi, cei care purtau semnele fratelui ucigaş, erau alungaţi
treptat, prin subterfugiu, de poveştile romanului care îşi proiecta în discurs
miturile. Se găsise o modalitate de a eluda ethosul unei civilizaţii care promitea
barbaria ca ideal.
Un alt rost ascuns al mitului era acela de a elibera din captivitatea impusă
de regim modelul eroului care nu renunţa niciodată la căutare, de a stimula
spre o altă formă de participare, la un alt sistem valoric, provocator şi regenerator
din punct de vedere spiritual.
Mitul ca metodă literară vindeca prin artefact, ca şi în celebrul poem al
lui t. S. Eliot, Ţara pustie (1922), ariditatea unui sistem care omora tot ce
atingea. Regele Pescar aduna dintre ruinele ţinutului pustiu energiile care ar
mai fi putut aduce la viaţă o cultură care pierduse contactul cu energiile sale
primare, care îşi răstignise identitatea printre osanalele unei identităţi străine,
impuse agresiv.
Dacă literatura occidentală problematiza drama deşertului urban,secătuit
de esenţele vieţii ori fragmentaritatea conştiinţei moderniste sau mai târziu
relativizarea şi indeterminarea postmodernităţii, în aceeaşi perioadă romanul
românesc era forţat să reinventeze mitul ca metodă literară, imaginile arhetipale,
dintr-o nevoie disperată de a recupera identităţile confiscate abuziv de un
regim pe care îl simţea străin. gândirea simbolică reactualiza sensul pierdut
printre paginile plenarelor şi ale congreselor de partid, în care aproape nimeni
nu mai credea, dar care continuau să alieneze, construind o lume ireală. nu
risipei, ca în societăţile de consum ale occidentului li se opuneau miturile,