Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

(Eugeniu Coşeriu s-a născut la Mihăileni, pe Prut, şi a făcut liceul la Bălţi, un
adevărat centru de cultură şi literatură românească) 2 , sau din România de
dincoace de Prut, ceea ce îi creşte gradul de accesibilitate şi de înţelegere,
chiar şi din partea unor cititori mai puţin familiarizaţi cu problemele lingvisticii
contemporane. Este şi cazul volumului In memoriam Eugeniu Coşeriu la care
ne referim în continuare.
Constatăm, prin urmare, că Eugeniu Coşeriu se înfăţişează cititorilor români
în dubla ipostază: de om şi de creator de geniu. omul, după cum ne spune
Matilda Caragiu Marioţeanu în articolul evocare Eugeniu Coşeriu – savantul
şi omul (p.7-14), a fost silit de împrejurări nefaste să-şi părăsească ţara în
floarea vârstei, la 19 ani (în 1940), pe când era student la Universitatea „Al. I.
Cuza” din Iaşi. Ajunge în Italia, unde îşi desăvârşeşte instrucţia la universităţile
din Roma, Padova şi Milano, obţinând două titluri de doctor: în litere (1944) şi
în filozofie (1949). Primele contribuţii lingvistice îi apar acum (în ţară, la Iaşi,
publicase articole de critică literară, folcloristică şi despre graiul basarabean),
dar, datorită condiţiilor materiale precare, tânărul învăţat este nevoit să plece
în Uruguay, la Montevideo. Aici, în calitate de profesor de Lingvistică generală
şi de Filologie romanică, îşi dezvoltă propria concepţie lingvistică în lucrări
care l-au făcut celebru, precum Sistema, norma y habla (1952), Sincronia,
diacronia e historia. El problema del cambio linguistico (1958) şi mai multe
studii apărute în diferite reviste de specialitate sau volume colective (v. Bibliografia...,
p. 31-62). Foarte apreciat în comunitatea lingviştilor din America latină
şi din Europa, şi primind mai multe oferte de la diverse universităţi, Eugeniu
Coşeriu alege, în 1962, Universitatea din tübingen, în germania, unde se
stabileşte cu familia şi unde rămâne până la sfârşitul vieţii. Devine titularul
Seminarului de Filologie romanică şi de lingvistică generală, funcţie în care
şi-a format numeroşi discipoli, în mai toată lumea, şi în care a avut numeroşi
colaboratori, colegi, prieteni, între care şi pe românul nicolae Saramandu,
care i-a rămas apropiat până în ultimii ani de existenţă. Perioada tübingen
a fost cel puţin la fel de fructuoasă pentru creaţia ştiinţifică a lui Eugeniu Coşeriu
ca şi aceea din America de Sud. Eruditul învăţat a întemeiat în vestita
universitate germană (unde, înaintea sa, au studiat, între alţii, tudor vianu şi
Ion Barbu), o adevărată şcoală de lingvistică. Dar preocupările sale depăşesc
cadrul lingvisticii, multe dintre studiile sale privind filosofia şi filosofia limbajului,
Eugeniu Coşeriu fiind şi în aceste domenii un nume de referinţă.
Aşa cum arătam supra, nicolae Saramandu este în acest volum, alături
de Marius Sala şi Matilda Caragiu Marioţeanu, autorul a două evocări ale
învăţatului român şi a omului. În prima, Eugeniu Coşeriu – teoretician al
limbajului (p.16-17), este prezentată concis concepţia savantului român,
format în perioada poststructuralistă, despre principiile saussuriene limbă şi
vorbire, sincronie şi diacronie. Reliefând limitele concepţiei despre limbaj a lui
Ferdinand de Saussure, Eugeniu Coşeriu a arătat că nu limba ca sistem este
„măsura tuturor manifestărilor de limbaj”, ci vorbirea, limba fiind în întregime
conţinută în vorbire. Apoi, între sincronie şi diacronie nu există o separare
reală, deoarece, în vorbire, distincţia aceasta nu se poate face. Este o distincţie
care se practică în planul cercetării, şi nu se referă la limbă, ca obiect de
studiu, ci la lingvistică. Sincronia şi diacronia se întâlnesc, de fapt, în istorie
(cf. Sincronia, diacronia e historia). În continuare, nicolae Saramandu rezumă
ideile lui Eugeniu Coşeriu despre creativitatea în limbă, despre alteritate,
energeia „activitate”, ergon „produs” etc., încheind cu subtila delimitare pe
care savantul o face între semnificaţie şi sens în opera literară.
EX PONTO Nr. 4, 2011
155