Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

ărbatului care o adoră, dispreţuind-o. Aşa se justifică remuşcarea lui tullio.
Şi, nu mai puţin, nesiguranţa sa.
Descrisă până acum din exterior, ca proiecţie fantasmatică a dorinţei
masculine, femeia capătă consistenţă psilologică şi o identitate bine conturată
abia în Scherzo, a treia nuvelă din volum, unde povestea amoroasă e tratată
în cheia unui comic uşor, graţios, în acord cu perspectiva echilibrată a bunului
simţ şi cu soluţia „raţională” (adică feminină, sugerează prozatorul) a rezolvării
tenebroaselor afaceri sentimentale. o altă modificare faţă de primele două
texte constă în faptul că procedeul manuscrisului găsit/ al povestirii „în ramă”
e înlocuit printr-un fragment cu rol de mise en abîme, care teatralizează mai
subtil povestirea, chiar din „interiorul” său, fără medierea unui narator „implicat”.
Pentru aceasta, prozatorul utilizează referinţa livrescă şi qui-pro-quo-ul,
cu intenţia de a sugera posibilitatea dramatizării „literare” a unei existenţe
altminteri banale şi lipsite de orice „dramatism”.
Incipitul nuvelei o introduce în scenă pe Lucia DeLiguori, eroina poveştii
de dragoste, prezentată deocamdată într-un cadru static, intim, cu o carte în
mână (femeia are, aşadar, preocupări intelectuale). Lectura nu-i atrage totuşi
întreaga atenţie, şi ea caută prilejul de a-şi ridica adesea „ochii vioi şi catifelaţi”
„spre a privi pe geam”, semn că tânjeşte de fapt după viaţa „de afară”, cu
soare şi aer curat. Din carte în viaţă urmează a migra deci, ca într-un joc de
oglinzi, şi personajul lovinescian, care citeşte comedia Necredincioasa a lui
Roberto Bracco, unde o tânără şi frumoasă contesă pe nume Clara, plictisită
de manevrele previzibile ale amorului conjugal, visează la o aventură cu un
celebru don Juan pe nume Riccardi (aceasta e, dealtfel, „intriga” povestirii
de faţă: nevoia de iluzie, „bovarismul”). Fiind o femeie raţională şi cu simţul
umorului, taman când e pe punctul de a-şi împlini dorinţa, contesa are o atitudine
voluntară şi directă ce-l descumpăneşte pe cuceritorul obişnuit să înhaţe
prada după tipic, cu un minim preambul şi nişte tertipuri caracteristice. Ironia
femeii care i se dădea de bună voie îi paralizează reacţia firească, făcându-l
să-şi piardă orice urmă de elan şi de meşteşug, iar Clara iese nevătămată din
mâinile nătângului Don Juan şi scapă de ispita pasului greşit. Dezamăgită de
mincinoasele plăsmuiri ale imaginaţiei nărăvaşe, contesa sfârşeşte prin a-şi
găsi soţul mai ademenitor decât toţi bărbaţii din lume.
Lucia nu poate fi de acord cu asemenea morală lipsită de „romantism”,
condamnând visul drept vinovată iluzie. În plus, deşi tânără, ea a rămas văduvă,
şi i se pare normal să tânjească după marea iubire sau măcar după o
aventură care s-o mai scoată din lâncezeală. Cunoscându-i firea visătoare,
prietena sa, giovannina, plănuieşte să-i împlinească dorinţa şi-i propune să
se deghizeze în florăreasă, pentru a gusta mai intens farmecul „aventurii”.
nerăbdătoare, femeia îmbracă hainele servitoarei (taman ca în comedie)
şi, sfătuită de îndrăzneaţa amică, pleacă să vândă flori pe treptele de la
Santa Croce. Dar, cum povestea e ticluită să se termine bine, de Lucia se
îndrăgosteşte un pictor vestit, Mario Albanello, care-şi exprimă dorinţa de
a-i face portretul, iar „florăreasa” acceptă, măgulită în orgoliul ei de femeie
frumoasă. La puţin timp de la fericita întâlnire, portretul fiind gata (semn că
stadiul „cristalizării” amoroase s-a consumat), pictorul o cere în căsătorie, spre
bucuria femeii cu suflet sensibil, grăbite să aprecieze gestul drept mărturia
unei iubiri intense, nemaculate de cine ştie ce calcul meschin. Într-un sfârşit,
deşi crezuse că marele artist o ceruse în căsătorie doar pentru frumuseţea
ei, Lucia are neplăcuta surpriză de a descoperi, după un an de la căsătorie,
că totul fusese aranjat pas cu pas de giovannina, care dezvăluise pictorului
EX PONTO Nr. 4, 2011
89