Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

EX PONTO Nr.4, 2011
52
- Stai mă omule nu fii nebun! Potoleşte-te! Uite-o că-şi revine! Las-o mă
că aveţi copii!
Lisaveta era prea ameţită ca să mai scoată vreo vorbă. Începuse să
geamă de durere şi să se zvârcolească când rachiul îşi mai reduse din efect.
Avea ochii umflaţi, loviturile începuseră să se învineţească şi se prea poate
să fi avut şi vreo coastă ruptă. Rana de la ceafă mai sângera încă umplând
aşternutul. Încercă să se mişte dar junghiul din spate îi smulse un zbieret. Se
târî cum putu la marginea patului şi scuipă doi dinţi pe podea. Capul îi vâjâia,
picioarele nu şi le mai simţea. Bărbată-său se dusese să conducă oaspeţii şi
să-i plătească. Reveni în odaie cu o găleată plină de ţuică. Deodată făcu vânt
găleţii şi-o aruncă peste Lisaveta care zăcea mai mult moartă decât vie:
- na! Satură-te de trascău vaca dracului! În c... pe măta de otreapă să mi
te înveţi minte altă dată! Boaită ce eşti!
Marieta ştia ea ce ştia. nu cunoscuse întru totul păţaniile Lisavetei dar ştia
că frate- său o bătea aprig mai ales când o găsea în cramă. Presimţea că se
întâmplase ceva rău. Ceva-i spunea că nu-i a bună. S-ar fi dus să vadă dar
ajunsese să se teamă de frate-său.
„Dacă ar fi Relu aici... , se gândea Marieta. Dar nu era. Relu plecase
din sat în urmă cu mai bine de 15 ani şi de-atunci revenea rareori în vizită la
maică-sa şi-atunci din obligaţie. Mihai şi Corina abia pomeneau de el de parcă
nici n-ar fi existat. Rubedeniile mai îndepărtate îl uitaseră cu totul. Marieta
însă, mai păstra încă în cugetul ei imaginea lui de copilandru de 14 ani, firav
şi puţintel la trup, cu obrajii plânşi, cu cearcăne de nesomn.
***
Relu aţipise cu capul rezemat de geam, însă începuse să-l mănânce
nasul şi se trezi.
Autobuzul prinsese puţină viteză. Afară se luminase de-a binelea. „Ce-aş bea
o cafea! trebuie să fie un noroi în curte acum... Dricul o să se împotmolească
sigur... Bieţii cai... Parcă văd bietele animale ce-or să se mai opintească... De
intrat or intra ele dar cum or să iasă....? Pe mama or s-o acopere cu un ciolofan
ca să n-o ude ploaia. Dacă alunecă sicriul în hurducăiala aia? Dacă o să cadă
mama? Ar cădea aşa cum ar cădea o statuie care în încremeneala ei de marmură
nu se poate opune inerţiei. tata o să fie poate treaz, poate tras la faţă, poate
nebărbierit. Măcar de data asta. o să trebuiască să intru acolo şi s-o văd.”
Deodată se auzi un pocnet şi autobuzul se opri. Lumea buimacă, nu
înţelegea ce se întâmplă.
- Avem pană, răspunse şoferul întrebărilor nerostite. Avem roată de schimb
dar nu avem cric. trebuie să aşteptăm până trece cursa ailantă că aia e dotată
cu cric şi tot ce trebe.
- Domnu’ şofer da’ îngheţăm aici până trece cursa ailantă. De ce pleci şi
mata la drum fără cric?
- Bre, ia-te de patron nu de mine. Relu se simţea mai liniştit în sinea lui
că se întâmplase acel ceva care să-i întârzie sosirea. Inexplicabil, se simţea
ca un condamnat a cărei sentinţă de moarte fusese amânată pe a doua zi.
Astfel îi mai rămâneau câteva ceasuri în care mai putea să respire uşurat
departe de grozăvia morţii.
- Ce-o să mă fac dacă rămân aici toată ziua, firar-al dracu ăsta cu cricu’
lui, se auzi un glas din spate. Şi nu circulă nici-o maşină.