Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

Filosoful are puterea stoică de a nesocoti mizeriile multiple, greu de îndurat,
ale încarcerării prelungite, spre a putea medita la condiţia umană, spre
a lansa îndemnurile generice, atât de izbitor diferenţiate de contextul odios,
încât frizează uneori amuzamentul. Acel amuzament ce-l produc inşii excesiv
meditativi, confiscaţi de preocupări lăuntrice în aşa grad încât celorlalţi le par
a păşi, în dimensiuni guliverneene, „cu capul în nori”.
Zicala peiorativ-omagială e ilustrată cu stricteţe în următorul pasaj: „Iar
noi, cei însetaţi de toate bunurile pământului, de la ţigara noastră cea de toate
zilele până la libertatea de-a merge la plimbare fără sentinelă, noi strigăm
acelei umanităţi ce trăieşte într-un ceas atât de idilic: «băgaţi de seamă ce
faceţi, căci voi răspundeţi, cu bucuria sau dezgustul vostru, de omul european
şi de om». În timp ce jeep-ul s-a oprit de-a binelea şi primesc ordinul să
cobor, mă adresez încă o dată în gând umanităţii, cu un «băgaţi de seamă!»
îngrijorat, şi pun piciorul pe prima treaptă, - Bagă de seamă, dobitocule, îmi
spune gardianul, văzând că mă împiedic şi cad. n-avem nevoie de capete
sparte aici”.
Şi, conchide gheorghe grigurcu – „Cred că îl putem vedea pe Constantin
noica drept un Bernard Shaw al filosofiei româneşti.”
Despre nicolae Steinhardt, istoricul iterar gheorghe grigurcu afirmă: „titlul
pe care îl dă mărturiei sale, privitoare la experienţa detenţiei, este sfidător:
Jurnalul fericirii (Ed. Dacia, 1991). Cum poate fi fericit un om cu un destin
atât de aspru, lovit de circumstanţele unei istorii nemiloase, nedreptăţit, umilit,
torturat, împreună cu atât de numeroşi semeni fără vină? Cum putem vorbi,
în afara unei ironii, fie şi suave, de fericirea cuiva care a trecut prin moderna
«casă a morţilor», adică prin gulag? nu reprezintă folosirea acestei vorbe
redundante doar un efect formal, o batjocură subţire a batjocurii?..."
Structura lăuntrică a lui n.Steinhardt nu e câtuşi de puţin a unui credincios
standard, a unui „teolog” obedient, ci a unui intelectual ce nu-şi poate reprima
mişcarea contrarietăţii, voluptatea aducerii în scenă a unor factori contrari
convingerii sale, pe care, el cel dintâi, o hărţuieşte maliţios, prin nenumărate
dubii, răsuciri necanonice, „curiozităţi”. Cucernicia sa nu e deschisă spre
viaţă, impregnată de efluviile acesteia. Ea nu se poate fixa la vreo formulă
de varietur, ţeapănă, stearpă.
Eseistul ne comunică o oscilaţie permanentă între beatitudine şi înclinaţa
gnoseologică, având câteodată aerul de a se „educa” pe sine, de a-şi
impune, oarecum din exterior, preceptele unei comportări pravoslavnice. De
unde o prospeţime, o tinerească strădanie de autoformare, ca un spectru al
autenticităţii, lizibil în paginile vârstnicului şi greu încercatului autor: „Deşi
am experienţa fericirii de după botez, aştept cu mare curiozitate prima împărtăşanie
în biserică. nu sunt decepţionat. Am mers tremurând spre altar şi
m-am înapoiat năpădit de bucurie şi linişte. Detaşării euforice produse – aşa
se pare – şi de droguri, i se adaogă aici dorinţa de a le face altora binele, o
imparţială înţelegere a fiecărui om; nu gentileţea niţel isterică a celui care a
aflat o veste plăcută şi se întoarce în a fi binevoitor cu toată lumea, ci o mai
adâncă hotărâre de a se purta frumos. Farmecul personalităţii lui n.Steinhardt
constă în această îngânare a credinţei cu incredulitatea, în amestecul dintre
diversele straturi de cultură, în aluviunile unei gândiri avântate şi subtile,
precum la neoplatonicieni. Sincer încredinţat de «lumina lină» a drumului
ortodox, de isihia potenţată de acesta, el nu poate renunţa la profilul său de
«liber cugetător», nonconformist, ager, elegant-persiflator şi, mai cu seamă,
EX PONTO Nr. 4, 2011
105