Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

pentru viziunea ce va determina substanţa celor două volume: ,,România
Mare e o poveste frumoasă cu a fost odată ca niciodată. o poveste de-nzidit,
[...] Ea stă, ţara, rotundă, pe bogăţie şi vise, ca pe stâlpi o locuinţă lacustră,
dar şi pe piatră şi sărăcie” (România Mare). tabloul desenat de memorialist,
cu mână sigură şi suflet îndurerat este antologic, dar reproducerea lui ar
lungi peste măsură acest comentariu. Cert însă paginile despre ceea ce am
fost în esenţă prin anii ‘30 şi cei ce suntem are forţă ieşită din comun, fiind
concomitent pamflet, cântec de jale, de deznădejde scris fără speranţa că
vreodată va fi mai bine. Poetul a simţit focarele insanităţii naţionale şi o spune
metaforic, în proze situate mereu la limita dintre real, dintre concret şi aburii
imaginaţiei. După descrierile sigure ale unei copilării neuitate, unde a captat
germenii rezistenţei spirituale (peisaje, obiceiuri, şcoală) nedreptăţile istoriei
i-au marcat adolescenţa. Baladă de toamnă impresionează prin vigoarea
realismului evocând trauma unei mari colectivităţi, ale cărei rânduieli adânc
înrădăcinate în timp şi în suflete au fost nu doar zbuciumate, ci duse în pragul
pieirii. După vreo 10-15 ani, tragedia va fi desăvârşită de comuniştii instalaţi
de armata sovietică. Până atunci, cronologic, autorul povesteşte datini străvechi,
cu ritualuri predestinate eternităţii (Zăpodia, Peştele cel mare, Lapte
acru) alternând cu drame de alt tip, specific vremurilor interbelice (Omul alb,
Zborul de la cuib). Impresionant respectul arătat Şcolii ca instituţie şi dascălilor
de atunci, oameni impunând prin ştiinţa de carte şi comportamentul civic (În
oraşul şcolilor). În schimb, războiul al doilea, are parte de o apreciere ţinând
de optica adolescentină, instinctul autorului funcţionând corect, spre a nu încărca
personajul narator cu merite inexistente (La plug cu italienii, Umbrelele,
Doi ofiţeri). Probabil că la vârsta de atunci (deci pe la 14 ani) întâmplările din
Cazacii puteau părea verosimile, dar reprezintă o notă stridentă şi falsă în
fluxul unor amintiri acceptabile, graţie scriiturii meşteşugite şi nu adevărurilor
conservate în memorie, scoase acum de sub păienjeniş. Elocvente sunt
prozele Prizonieri români, unde dramatismul întâmplărilor beneficiază de
capacitate evocatoare pe măsură. Pentru cine a trecut prin calvarul anilor
1944-1945 a însemnat o uriaşă rupere de sine, chiar după decenii, pentru a
scrie asemenea fraze, legate una de alta în tablourile apocaliptice intitulate
Trecerea, Psalmul 50, Actiunea din noapte, Cifra trei ş.a.
Subiectivismul acut al autorului conferă paginilor despre război valoarea
documentului crud, necenzurat şi cu atât mai răscolitor, iar secvenţele refugiului
se alătură tradiţiei prozei ardeleneşti prin sobrietate, tuşa precisă a
detaliului şi capacitatea de a descifra psihologia colectivă, de grup.
Dacă dl. Aurel Rău şi-a propus să arunce raze de lumină într-o epocă
halucinantă, fără a crede că deţine adevărul pur, atunci a reuşit. talentul şi
lirismul ce-l definesc l-au ajutat o dată în plus. De urmărit deci următoarele
dezvăluiri din serialul Spaţiu şi timp, atât pentru frumuseţea scriiturii, cât mai
ales pentru mult discutaţii ani postbelici.
EX PONTO Nr. 4, 2011
113