Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

sinodală şi iaste silit să purceadă în surghiun la monastirea Sfânta Ecaterina
de la muntele Sinai.
Şi pornitu-l-au, cu ieniceri cu iatagane şi cu mehmendar Colfescu aşezat în
fruntea lor. Inima nu datu-mi-a liniştire şi duhul meu m-a îndemnat să-l petrec pe
vlădică al Ţării, tăinuit, cât oi putea. Era către coneţ de răpciune la anul 1716,
au mers grabnic, ei pe cai, vlădică pe picioare, flămând, setos, desculţ.
Au ajuns lângă apa curgătoare Mariţa numită, din jos de Dunăre, au făcut
popas, ienicerii şi mehmendar s-au aşezat pe hodină şi mâncare, şi băut-au
vin cu plosca. vlădică Antim suspina pe picioare, fără apă, nice mâncare nu
primea, năduşit, cu barbă deasă, peste care aşezatu-s-a colb cu sudoare.
ochii lui au căzut adânc în găvanele lor şi l-a trecut nevoia şi acolo, îndată,
pişatu-s-a. Mehmendar Colfescu a râs cu multe hohote şi poruncă i-a dat să
cadă acolo în genunchi şi să se roage la Dumnezeu să-l primească la Ceriu.
Că a venit vremea seamă să dea pentru relele făptuite în astă viaţă, cu îndestulare
potrivnică luminatului domn de la Fanar, măritul nicolae Mavrocordat.
Dară n-a pohtit să asculte şi iute doi ieniceri l-au împuns cu iatagane, l-au
împins la pământ şi vlădică Antim în genunchi a căzut, unde acolo început-a
să se roage. Părul capului înfioratu-s-a, deasa barbă învolburatu-s-a când
rugăciune trimitea lui Dumnezeu, amarnic cerându-I iertat să fie de necugetările
făptuite cu voie, fără voie. Plângea, lacrimi curgeau în barbă şi sfânt
batjocorit de necredincioşi părea.
oh! oh! Cum râdea Colfescu şi turcii scoteau limba la cel sfânt şi jucau
împrejurul lui, iatagane despicau aerul curat şi răcoros. Mai că se îneca de
râs mehmendar, striga acelui să se roage fără încetare, doară-doară Dumnezeu
din Ceriu îl auzi-va, îl ierta-va, îl chema-va Sus. Râdea din răsputeri şi
nu se îneca, s-a înălţat în picioare din hohotele de râs şi a zbierat cu năduf:
Ajunge!
vlădică al Ţării n-a-ncetat, sfinte cuvinte şi luminoase soseau din gură
printre buzele uscate, înflăcărate cum e rugul. A urlat mai cu năduf Colfescu:
Ajunge! vlădică Ivireanul nu a zvâcnit şi Iuda mehmendar a ţipat la ieniceri şi
a poruncit să-l răpuie. Raze late, covoiate din teci ţăşnit-au, luminat-au umbre
mişcătoare din iarbă, doară o mână mai de aproape se vârî în părul înfiorat,
umezit de drum şi de închinăciune, cealaltă mână arcuitu-s-a cu raza lată şi
covoiată, când lumina ei l-a fost descăpăţânat pe vlădică. Sfântu Ivireanul
nu s-a prăbuşit, a mas întru rugăciune, doară capul uns cu sânge căzut-a
lângă genunchii istoviţi... Îndată ienicerii lui Allah aruncatu-l-au cu totul în apa
Mariţa, limpede şi bună.
Aşa suitu-s-a la Ceriu, iubite cetitorule, duhul lui vlădică Antim Ivireanul,
curat, liniştit, curajos, cumu-i duhul sfinţilor căzuţi în singurătăţi, în suferinţi,
aşezaţi cu nădejde în îngăduinţa lui Dumnezeu.
EX PONTO Nr. 4, 2011
41