Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

(Că lucrul acesta nici nu prea se spune/ Artistului de soi, şi nici nu-i place./
Să-i porunceşti ca unui bucătar/ Ce feluri de mâncare să gătească),/ Ţin să
le fac primirea, aşadar,/ vorbind de arta lor actoricească/ Fără pretenţii de
comanditar,/ Ca un soldat cu camarazii lui/ Şi astfel, grija voi avea să pui/
Căldură-n glasul meu, prietenească,/ nici prea zgârcită, nici să-l măgulească,/
Şi dreaptă preţuire să le-arăt;/ Iar ce vor spune-n scenă, să le crească/ Dintr-o
pornire simplă şi firească…” 23 .
Aluziile politice sunt frecvente: „… ţara geme săracă/ Deşi-n lupte ieşi-nvingătoare./
Munci de robi pun pe oameni să facă,/ Biruri noi, tare-mpovărătoare,/
Şi mai e şi la angli datoare (…)// La război ştii cu cine te baţi!/ Dar de-nving
foştii tăi aliaţi/ n-au să aibă de tine habar/ Căci cu cât le e prada mai mare/
Cu atâta mai lacomi se fac (…)// Se zvoneşte acum c-o să ia/ Chiar brazda
ţăranului care/ Le-a tras hrană bogată din ea,/ Şi de-acum, n-o mai fi fiecare/
Pe ogoru-i stăpân, ci ăst Rigă”. 24
hamletul lui Miron Radu Paraschivescu este contaminat de spiritul
Principelui lui Machiavelli. Adaptarea extrem de liberă a piesei Hamlet a lui
Shakespeare, orgoliosul Hamlet al meu, e departe de realizarea artistică a
unei alte replici shakespeariene pe care o dădea v. voiculescu în Ultimele
sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară, apropiere
posibilă, scrierile fiind contemporane. Sonetele lui v. voiculescu au o prospeţime
livrescă şi rezistă examenului estetic. Hamletul meu este sufocat de
intenţiile parabolice, „subversive”, lipsindu-l de dimensiunea estetică. Miron
Radu Paraschivescu pare că duce războiul său, iar hamlet devine un simbol
încăpător pe spinarea căruia îşi poartă luptele.
Impresia de parabolă se accentuează în Convorbirea cu Umbra, când
Umbra regelui vorbeşte fiului de „lumea atât de rapace” în care fiul este
îndemnat să-şi păstreze „gândul lucid”, să păstreze „certe dovezi” care l-ar
face ”temut şi puternic”. Ţara a ajuns o oglindă spartă în care cu greu te mai
poţi recunoaşte: „o oglindă ce ţăndări e azi/ Încât numai cu greu aş putea/
Descifrându-mi pieritul obraz/ Să pricep ce răsfrânge în ea”. 25
Fundalul este gândit ca o metaforă cu încărcătură politică. Elementele
se dezlănţuie: bate vântul, „mugind ca o vijelie”, „amestecat cu vuietul mării”.
Lumina lunii este firavă, abia străbate întunericul (istoriei, desigur), iar hamlet,
„uzurpatul”, se apără „la fiece pală de vânt” cu mantaua.
În hamlet, Miron Radu Paraschivescu se transpune pe sine, cel care
oscilează între a fi şi a nu fi, între a lua atitudine şi a se retrage, cel care are
revelaţia adevărului şi se delimitează de regim, dacă nu ca disident (care ar fi
presupus opoziţia făţişă), cel puţin ca un rezistent. Disimularea este o atitudine
subversivă, el va fi nebunul care va spune adevărul: „… de astăzi, eu mă voi
preface/ Într-un smintit, cu toane de nebun/ Întocmai cum mă vor şi cum leaş
place;/ Astfel, sub dublă platoşă mă pun:/ La ce vor spune da, eu am să
spun/ Întruna, nu; la orişice vor zice,/ Eu veşnic răspicat i-oi contrazice,/ La
tot ce fac să nu le fiu complice;/ Iar uneori, mai bine spre-a surprinde/ Urzeala
de veninuri care-o ţes,/ vorbind de unul singur mai adesea,/ voi fi apatic sau
indiferent/ Spre-a nu da bănuielii lor merinde…” 26 .
„…probabil că pe aici e o stradă de periferie”…
În Asta-i ciudat!..., tendinţele expresioniste evidente în preferinţa pentru
tipologiile generice rămân schematice. Piesa pare o copie palidă, o sinteză
imperfectă între Maidanul cu dragoste al lui george Mihail Zamfirescu şi
EX PONTO Nr. 4, 2011
95