Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

în cireşi negri şi ne … ghiftuiam. Eram fericiţi? Eram pentru că ,,înţelepciunea”
noastră era jocul, cum scrie undeva Lucian Blaga.
În acele momente într-adevăr sufletul meu se răsfăţa în lumina Bucuriei,
dar soseau implacabil (uneori) şi paşii unui timp dramatic, deşi atunci nu-l
puteam conştientiza. Două situaţii vizând aceste faţete: într-o seară mama
ne-a spus: ,,mălai nu mai e, o să mâncăm numai murături şi puţin lapte de
capră”. Şi parcă vroia să se scuze când Sandu, fratele mai mic, întreabă:
,,Ce-om mai mânca, ce-om mai mânca?!”. Şi-apoi a venit teribila secetă din
’46, iar eu şi Dorel am fost trimişi în zonele cu pâine - la Făgăraş - în satul
Berivoi Mari, ca argaţi, fapt descris de mine în dramatica povestire Taurul
negru, din cartea Iarba Albă. Au fost 11 luni de ,,exil”, dar mă bucur că ele au
lăsat urme de neşters în sufletul meu. Aşadar, copilăria mea a fost insolită şi
bogată în evenimente care, mai târziu, au găsit locuire în unele povestiri din
Iarba Albă.
Cum v-aţi întâlnit cu literatura? Dacă ar fi să vă întoarceţi în timp,
v-aţi mai dedica scrisului? De ce?
Dragostea mea pentru Literatură în general, şi pentru Poezie în special, s-a
manifestat de timpuriu. În copilărie, serile de iarnă erau lungi, cădeau zăpezi
teribile, lupii veneau până sub ferestrele caselor, vânturile erau ca o rafală de
şrapnele, dure, neiertătoare, şi-n acele seri lângă soba ce prindea să devore
cu lăcomie lemnele de salcâm, tatăl meu aducea o carte frumoasă, legată în
piele, cu pagini bogate-n vigniete care aminteau de vitraliile din catedrale – şi
ne citea. Avea un glas limpede şi foarte puternic. Eu încremeneam de uimire
la auzul sunetelor: ,,Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,/ Între făclii de
ceară, arzând în sfeşnici mari,/ E ntinsă'n haine albe, cu faţa spre altariu/
Logodnica lui Arald, stăpân peste Avari."
Aşadar, tatăl meu citea pe Eminescu, iar poemul Strigoii (din care am citat)
ne crea fiori de teamă, dar şi o bucurie greu de explicat, urmărind în noapte
galopul sălbatic al regelui Arald. Ascultam fascinat, iar târziu, când am început
şi eu să scriu şi să public, amintindu-mi ,,Serile cu Arald”, care mă obsedau,
am scris un text intitulat aşa, dar şi poemul ,,Motiv eminescian”, publicat în
revista Amfiteatru – şi care începea astfel: ,,Tu galopai cu Arald, galopai/ până
smulgeai plasa zorilor...” Apoi la Şcoala Medie tehnică de Protecţia Plantelor
din Buzău, unde eram un elev excentric, fiind considerat aşa de colegii mei
pentru că iubeam cărţile şi le citeam pe nerăsuflate, şi nu-mi plăceau orele
alături de ei, ci orele în singurătate, unde puteam gândi şi scrie. Atunci chiar
am debutat în ziarul Viaţa Buzăului cu basmul în versuri Făt-Frumos şi Zâna
Munţilor, text care fusese distins cu premiul I la concursul organizat de cenaclul
literar ,,Alexandru Sahia”, al cărui membru devenisem.
...Dacă ar fi să mă întorc în timp - mă întrebi – m-aş dedica tot scrisului?
Crezi că m-aş apuca de afaceri?! Aş deveni moşier ca Mircea Dinescu? nu,
nu domnişoară! Scrisul mi-a hotărât Destinul, şi eu nu pot (şi nu vreau!) să
renunţ la scris. Mi-e teamă însă ca nu cumva, odată să nu dispară instinctul
dominator, şi cuvintele să mă refuze, astfel netezindu-mă-n masa cenuşie a
Anonimatului.
De la poezie aţi trecut la proză, publicistică pentru a reveni la poezie.
Din aceste peregrinări, care etapă vi se pare ca fiind cea mai frumoasă,
respectiv care etapă vă defineşte ca scriitor şi om?
EX PONTO Nr. 4, 2011
129