Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

Un alt nexus al operei călinesciene, afirmă gheorghe grigurcu, e ceea
ce a fost denumit „vidul de paternitate”. Din experienţa tristă a copilăriei scriitorului
derivă, în opera sa beletristică, un surogat al paternităţii, o paternitate
trucată, caricaturală. Compusă din tutori şi protectori, de la mătuşile lui Jim şi
moş Costache până la clanul prinţesei hangerliu, această categorie ambiguă
înteţeşte dorinţa eroilor activi de-a se elibera de tutelă, de a-şi câştiga autonomia
(o singură experienţă a paternităţii autentice, cea a arhitectului Ioanide,
cu un final ratat). Dispărând, după cum sugerează Divinul, orice obligaţie
faţă de trecut, dispare un balastru. Scutit de povara gratitudinii şi a protejării
reciproce, eroul e liber a-şi proiecta întreaga energie în viitor. A-şi înscena
personalitatea aşa cum crede de cuviinţă. Dar paternitatea e „proprietatea
asupra unei fiinţe”, contestarea ei semnifică, automat, un act de eliberare.
Suntem îndemnaţi a-i considera consecinţele în sfera literară. Călinescu
şi-a hărţuit indiscutabilii precursori şi maeştri. I-a considerat ca pe un fel de
părinţi vitregi, de tutori, de sub influenţa cărora a căutat să scape. Aflat pe
nervura maioresciană a concepţiei esteticului şi în climatul marcat de scriitura
„impresionistă” şi scara axiologică a lui E.Lovinescu, le-a recunoscut meritele
doar parţial şi ocazional, şarjându-i de câte ori a avut prilejul. L-a oripilat, se
vede, ideea de-a fi „proprietatea” cuiva, fie şi în înţelesul cel mai onorabil, al
unei descendenţe fireşti.
o conştiinţă scindată l-a împins către, pe de o parte, scuturarea obstinată
a „tutelei” înaintaşilor indenegabili, pe de altă parte la sumisiunea în faţa
unor factori de protecţie teoretică, supraindividuali. E vorba în primul rând, de
clasicismul său povaric, cu o funcţie autoprotectoare, un clasicism în care s-a
străduit a se închide precum într-o armură care să-l apere de imprevizibilul
existenţei, la discreţia căreia s-a aflat prin accidentul frustrant al naşterii şi
copilăriei, dar şi de sine însuşi de energiile rebele ce-i bântuiau acel mundus
subterraneus personal, asemeni unui vulcan gata a erupe. opţiunea pentru
clasicism i-a oferit corectivul raţional trebuitor naturii sale tulburi, agitate. L-a
liniştit precum o manieră de integrare, de civilizare. Din păcate, de pe aceeaşi
platformă însuşită cu o îndârjire programatică, s-a produs şi adeziunea la comunism.
Aceeaşi iluzie de ordine şi clarificare, aceeaşi impresie de autoritate,
acelaşi rol înalt ocrotitor, pe care le-a întrezărit în doctrina clasică, au fost
atribuite „măreţei învăţături” marxist-leniniste... tratarea sistemului comunist
drept o formă de clasicism sui generis, dominat însă de zeitatea „cârmaciului
suprem”, neîntrerupt adorat până la manifestări delirante, corespunde acelei
înclinaţii magice, acelei alchimii balzaciene, derivate din puterea egolatriei...
Un amestec de pseudoraţionalism şi pseudomisticism alcătuia o formulă
atrăgătoare pentru impulsurile lăuntrice, poate nu uşor de mărturisit, ale lui
g.Călinescu. Colaboraţionismul lui Călinescu, ca şi cel al unor Sadoveanu,
Arghezi, Camil Petrescu e încărcat de o intensă antipedagogie. E un antimodel
la scară naţională, pune din nou un punct pe „i”, gheorghe grigurcu.
Extraordinarul scriitor gheorghe grigurcu îl plasează pe Camil Petrescu
„sub zodia contradicţiei imperturbabile”. Personaj prin excelenţă dialectic,
înainte de a fi ajuns materialist-dialectic, Camil trăieşte tocmai prin această
tensiune dintre aparenţă şi esenţă, cea dintâi răspunzând în propria sa viziune
asupra valorilor ca „publicitate”, cea de a doua răspunzând în conştiinţa critică
reală, spre a restitui ceea ce fusese acoperit cu o coloraţie intens bovarică.
Unul dintre comentatorii situaţi în afara prejudecăţilor, virgil Ierunca, nota cu
exactitate amalgamul de ipostaze deconcertante oferite de autor: „Camil Pe-
EX PONTO Nr. 4, 2011
107