Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

EX PONTO Nr.4, 2011
50
vadă mai departe de propria durere, de actualitatea sa personală. Durerea
este singurul lucru care trezeşte conştiinţe, care ne purifică prin focul său
mistuitor curăţindu-ne de actualitatea imediată. Restul sunt marionete.”, îşi
spunea Relu. Căuta să se ţină cât mai mult de vorbă căci simţea că-l doboară
răul de maşină. Simţea că în curând avea să vomite. Îi era ruşine să-i spună
şoferului să oprească.
„Dacă opreşte şi mie nu-mi vine să vărs imediat ce fac? Îl pun pe om să
oprească de câte ori am eu senzaţie de vomă?... Dar decât să-i vomiţi în
maşină... n-am nici-o pungă la mine... “. Relu nu ştia ce să facă. Îi venea să
icnească şi nu se mai putea stăpâni. Deodată inevitabilul s-a produs. Dovada
eliberării lui Relu se afla pe podea. Chiar şi în clipele acelea stând aplecat şi
încă cuprins de convulsii Relu gândea. Fluxul activ al gândirii nu se întrerupsese
nici o secundă. „A fost voia destinului să vomit şi am vomitat. nu puteam
împiedica asta oricât m-aş fi opus.”
- Domne ce mi-ai făcut? nu puteai să-mi spui că ţi-e rău? Zii şi mata...
n-am nici apă... cu ce dracu’ spăl pe jos? grijania mamii ei de treabă... al’dată
să-ţi iei o pungă dacă ştii că ţi-e rău...
Relu era galben la faţă... pe jumătate pentru că nu-şi revenise încă, pe
jumătate de ruşine. Îi venea să intre în pământ. „Mamă ce frig e! o să ajung
acasă şi-o să scap de frigul ăsta nenorocit. Popa trebuie să fi venit să o spovedească.
A intrat de bună seamă cu odăjdiile lui prăfuite şi cu ghetele pline
de noroi până în fundul casei. tanti Marieta săraca... “
20 decembrie 1992
***
Marieta era îngrijorată şi avea şi de ce. trecuseră mai bine de 15 zile
de când nu o mai văzuse pe Lisaveta prin curte. Ştia că aceasta obişnuia
să bea şi nu o dată căzuse pe caldarâm spărgându-şi capul sau rupându-şi
vreo mână. Bărbată-său o bătea de fiecare dată când se trezea din beţie.
Marieta era cumnată cu Lisaveta, bărbatul Lisavetei fiindu-i frate. Cârlanca
(lui bărbată-său care fusese cioban i se spunea Cârlanul) ţinea mai mult la
cumnată-sa decât la frate-său cu care avusese nenumărate neînţelegeri
îndeosebi legate de pământul lăsat moştenire de la părinţi. Ba chiar într-o
vreme nu-şi vorbiseră deloc. În perioada aceea murise bărbatul Marietei de
apă la plămâni. Postăvaru fusese cât p’aci să nu se ducă la înmormântare.
Intervenise însă Lisaveta, nevastă-sa, spunându-i să-l lase dracului de pământ
că nu-l ia cu el la groapă şi să vină să-şi petreacă cumnatul pe ultimul
drum. S-a dus Postăvaru, a pupat crucea de pe mort, a zis „Dumnezeu să-l
ierte!”, şi-a legat prosop la mână, a ajutat la coborârea sicriului în groapă dar
cu sora-sa tot nu şi-a vorbit. A mai trecut un timp până când fraţii au catadicsit
să-şi zică „Ziua bună mă Costică!” şi „Ziua bună Marietă!”. Abia la pomana
de şapte ani s-au împăcat cu totul.
Costică venise cu o vadră de rachiu să puie la masă. Marieta voise să
i-l plătească dar Costică n-a vrut să ia banii. Săraca Lisaveta-tot ea cu gura
pe Costică....
- Îi soru-ta mă.... ne râde lumea, că dacă era după Costicăăă... Şi aşa
mai de ruşinea lumii mai de gura nevesti-si căreia îi era dragă Marieta mai
ceva ca o soră, mai de voie de nevoie s-a împăcat cu soră-sa. Alte necazuri
avusese Lisaveta cu bărbată-său din pricina lui Relu, primul lor născut. Femeia
voia să-l dea mai departe la învăţatură, ta-su’ nu. „Că ce-i trebe lui carte? Cu