Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

interpretări
LĂCRĂMIOARA BERECHET
P
Mitul ca metodă literară,
sub eticheta realismului mitic
reluat de romanul perioadei comuniste ca metodă literară, mitul creează
un contradiscurs despre lumea pe care o reprezintă artistic, o contranaraţiune
ca formă de supravieţuire într-un timp agonizant. În acest
context, „experienţele” propuse de complexele mitice ale romanelor lui
D.R. Popescu, Fănuş neagu, Ştefan Bănulescu, Eugen Barbu, anunţau
că istoria a murit. Literatura, ca poveste, se întorcea la rădăcinile timpului,
reinventa în planul imaginarului istoria, propunând cititorilor, într-un
consens tacit, credinţa într-o lume care, deşi ireală, era posibilă. Într-un
timp al disperării se propunea ca soluţie credinţa în zeii de hârtie ai mitului
literar. Se repropunea credinţa în lumea reprezentată artistic, care trebuia
să îi apere pe oamenii captivi în sistemul comunist, realcătuind rosturile
pierdute. Mitul literar clama subteran timpul auroral, în epoca celei mai
îngrozitoare orbiri. În acelaşi timp, literatura vindeca, reinventând, printr-o
contranaraţiune, zeii libertăţii, zeii iubirii, zeii speranţei.
timpul creator de mituri a fost întotdeauna un timp agonal, un timp
sălbatic, iar naraţiunea mitică îşi asuma rolul de a inventa o lume neconformă
cu istoria muribundă din timpul duşmănos. D.R. Popescu, Fănuş
neagu, Ştefan Bănulescu scriau poveşti cu morţi care înviau şi călătoreau
pe pământul care nu îi mai ţinea, cu vânători ritualice, în care strămoşul
vânător-şaman era înlocuit de un alt vânător, care vorbea doar despre
plăcerea de a ucide, despre bucuria inexpugnabilă de a răspândi teroarea
sau de a distruge şi asta, doar pentru a se salva pe sine, în figura unui
alt prototip al legendarului Cain, care inventase biblica lume separată de
puterile pământului roditor. Asasinatul devenise un joc ritualic, încurca
limbile pământului, într-o epocă a haosului. Scriind despre această lume
a lui Cain, era ca şi cum, scriitorii îşi asumau exerciţiul de exorcizare, o
modalitate de eliberare de rău, prin retrăirea detaşată a crimei. În opoziţie,
aceste structuri mitemice proiectau o lume a logosului, ca formă
luminoasă a raţiunii şi a ordinii. Ca orice mit, textul închidea în arcanele
ficţiunii soluţia împotriva mecanismelor care ameninţau cu instaurarea
haosului. Într-un timp care omorâse visele, dreptul la ek-staza trăită în
templu, reorganizarea izbăvirii în şi prin cuvânt, era suplinită de această
formă de literatură ca mit.
EX PONTO Nr. 4, 2011
81