Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

EX PONTO Nr.4, 2011
44
sau mai degrabă de anihilare a plictisului. Credea că o dată plecat, angoasa
va rămâne în oraşul pe care îl părăsise. Ajuns însă în Constanţa a înţeles că
vidul „dinăuntrul” său nu avea leac. vidul era în el şi-l însoţea pretudindeni,
oriunde s-ar fi dus. toată ziulica pe şantier (în apropierea portului se construiau
blocuri noi) în salopetă şi cu casca pe cap proiectând temelia vreunei clădiri,
se gândea adeseori la anii petrecuţi în Iaşi. viaţa lui toată fusese la Iaşi între
şantier şi universul îngust al garsonierei de pe strada Macilor 38 (acum locuia
pe Cameliilor 39). Îşi făcuse un rost, devenise independent dar cu toate
acestea parcă se temea să trăiască. Era singuratic, lipsit de prieteni şi chiar
când subalternii îi adresau câte un respectuos „Să trăiţi domn’ inginer!”, el se
mulţumea numai să dea din cap fără să ridice măcar privirea către cel care-i
vorbise. Cum îşi petrecea omul ăsta timpul liber? greu de spus. Plapuma
era cea mai bună prietenă a lui, singura care nu-l judeca. Când se refugia în
muncă nevrând să mai ştie de nimic, când aştepta cu nerăbdare să ajungă
mai repede acasă să se bage în pat şi să tragă peste el plapuma ca pe un
paravan între el şi restul lumii. Aşternutul cald şi umbletul în neştire erau ca
un scut împotriva amintirilor dureroase şi a evenimentelor la care refuza cu
obstinaţie să se gândească. Era atât de uşor să te înfofoleşti în plapuma
pufoasă, să-ţi pui capul pe perna moale şi să-ţi laşi unicul lucru pe care nimic
nu-l poate încătuşa şi anume spiritul să colinde pe tărâmul fantasmagoricului.
Asta era viaţa lui Relu departe de ai săi, la care se gândea numai când era
forţat de împrejurări (dacă năştea cumnată-sa, dacă se îmbolnăvea maicăsa
sau dacă era silit să-şi scrie locul de naştere şi numele părinţilor.) Relu
prefera întotdeauna rutina emoţiilor prea puternice. nu ştia ce-i aia exaltare.
Ba chiar putea fi bănuit de un soi de „impotenţă afectivă”, de o incapacitate
de a avea trăiri, de a manifesta sentimente, preferinţe, gusturi. Adesea ortacii
îl îmbiau:
- Domnu’ inginer sâ merjem şâ noi odatâ la birt, dupâ atâţia zili di muncâ.
Batâr cuatata sâ ne-alejem din leafă!” Dar vorba trecea pe lângă domn’ inginer
cum trece apa pe spatele raţei.
- nu pot, mă. Am treabă, răspundea el într-un târziu cu jumătate de gură.
Atunci zidarii îşi strângeau mistriile, găleţile cu ciment şi coborau de pe schele
fără să-i mai adreseze vreun cuvânt.
- Ursuzu’ , parcâ i s-au înecat corăbiile cu sacâz, mai auzeai pe câte unul
zicând cu voce scăzută.
- Al dracu’... nu vorbeşti. Parcâ dacâ ai facultaţi noi ăştilanţi sântim mai
proşti… Stai acolo în cociaba ta moaşta pi ghiaţâ şi sâ vii când te-oi chema
io..., zicea altul.
El auzea de fiecare dată mormăielile muncitorilor dar nu-i învrednicea
nici măcar cu o căutătură. Îşi vedea mai departe de treburi tăcut şi prefăcându-se
că n-a auzit nimic. nimic nu părea să-l mişte . nici vorba bună, nici
înjurătura de mamă. tonul glasului său nu suferea nici-o modulaţie, culoarea
obrajilor săi rămânea neschimbată, creierul îşi păstra concentrarea, mâinile
continuau să lucreze sigure pe ele şi pe produsul lor. Macaragii nu-i spuneau
niciodată mai mult de „bună ziua”. Îl lăsau într-ale lui de teamă să nu-l supere.
tânărul acesta uitase cu desăvârşire să trăiască. Plapuma care-l însoţise la
Constanţa în garsoniera de pe strada Cameliilor numărul 39 era singura lui
bucurie. Cum ajungea acasă se cufunda într-un somn adânc frate cu letargia
bolnavilor în metastază, însetaţi după o clipă de alinare în faţa lugubrei
înfăţişări a morţii. Somnul acesta ce-l introducea într-o lume a iluziilor era o
otravă de care devenea din ce în ce mai dependent. trezirea din vis îl făcea