Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

Două luni pe cer. Una galbenă şi una verde
„P
e cer erau două luni. Una mai mică şi una mai mare. Stăteau sus, în
înaltul cerului, una lângă alta. Cea mare era luna pe care o ştia dintotdeauna.
galbenă, aproape plină. Însă lângă ea mai era una. o luna cu o
formă ciudată. Diformă şi verde, de parcă era acoperită cu un strat subţire
de muşchi.“ Două luni pe cer. Una galbenă şi una verde. Asta încep să
vadă la un moment dat câteva dintre personajele celui mai recent roman
semnat de cunoscutul scriitor japonez haruki Murakami. nişte pesonaje
aparte, se-nţelege, ca şi altele asemenea care, în textele autorului, fie că
vorbim de romane sau de povestiri, percep ceea ce este dincolo de aparenţe.
Pledoaria pentru fantastic, unul de factură soft care se insinuează
delicat într-o Japonie contemporană, aproape total occidentalizată, revine
aşadar şi în acest roman amplu şi dens, de două volume, 1Q84, apărut
de curând la Editura Polirom în traducerea Iulianei şi a lui Florin oprina şi
aşteptat de fanii din întreaga lume ai autorului.
Strategia de marketing a lui Murakami s-a dovedit până acum infailibilă.
El se vinde pe mai multe continente şi a reuşit să facă din scris o
pofesiune de succes care îi sporeşte anual conturile din bancă. Această
strategie se desfăşoară pe mai multe planuri acţionând magnetic înspre
cititor din exteriorul textului prin reclama bine orchestrată, dar mai ales din
interiorul textului prin scriitura accesibilă şi totodată sofisticată. Prima priză
se produce şi în cazul acestei noi apariţii de la titlu, unul orwellian care nu
face decât să măgulească lectorul prin enciclopedia comună cu autorul,
să-i hrănească aşteptările, căci personajele însele livrează insistent explicaţii
pentru intertext, fie prin monolog interior aşa cum o face Aomame:
„Anul 1984 aşa cum îl ştiam eu, nu mai este. Acum e 1Q84. Alt aer, alt
peisaj. va trebui să mă orientez pe cât se poate de rapid în această lume
plină de semne de întrebare”, fie printr-o discuţie elevată, ce antrenează
problematici sociale grave, aşa cum se întâmplă cu Profesorul Ebisuno şi
tengo: „După cum ştii, în romanul 1984, a lui george orwell, apare dictatorul
numit Fratele cel Mare. Bineînţeles că e o alegorie a stalinismului.
Iar termenul Fratele cel Mare a căpătat o funcţie de emblemă în societate.
Dar în realitatea anului 1984, Fratele cel Mare este atât de cunoscut încât
existenţa sa e transparentă. Dacă şi-ar face apariţia, l-am recunoaşte şi
l-am arăta cu toţii cu degetul: Păzea, ăla e Fratele cel Mare! Cu alte cuvinte
el nici nu mai are ce căuta în lumea reală. În schimb apar oamenii
cei Mici. nu ţi se pare interesant şi contrastul între termeni?” Explicaţiile
pot părea uneori prea elaborate, prea insistente (asta dacă avem în vedere
un cititor orgolios, încântat de rolul de detectiv pe care şi l-ar putea
asuma decodând singur enigmele) sau pot fi percepute ritmic asemenea
unui refren care aminteşte la răstipi care este tema chestiunii în discuţie.
oricum am interpreta lucrurile, aceste inserţii cu iz didactic pentru o mai
bună înţelegere a poveştii expuse, nu afectează iremediabil întregul.
Dincolo de explicaţii abundente sau nu şi de alte minusuri ale romanului,
ca discuţiile despre sex dintre Ayumi şi Aomame care împing
cartea înspre comercial (unele replici se vor dezinhibate, direcţionate,
EX PONTO Nr. 4, 2011
143