Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

tice ale latinităţii noastre ca popor şi limbă. Mai exact, cursul respectiv are
ca punct de origine o carte a lui Eugen Seidel (Elemente sintactice slave
în limba română, Bucureşti, 1958), în care aproape totul este fals. Faţă de
latinismul exagerat din secolul al xIx-lea, în cartea lui Seidel avem a face
cu un slavism exagerat. Românii n-au spus niciodată la mine a stat ceasul,
cum afirmă Seidel. Mai grav însă, arată Eugeniu Coşeriu, este că respectivul
slavist interpretează greşit chiar slava, pe care nu o cunoştea. Se pare că
el ştia ceva cehă, dar alte limbi slave nu, şi, mai ales, nu cunoştea limbile
romanice. Mai mult, confundând ştiinţa cu politica, Seidel ameninţă că, dacă
cineva e împotriva celor susţinute de el înseamnă că e naţionalist şi fascist.
În consecinţă, cartea sa nu a fost comentată de nimeni în ţară, la data apariţiei
sale. Cunoscând bine aproape limbile romanice, Eugeniu Coşeriu poate
să-l contrazică pe Petar Skok sau pe Al. graur care considerau construcţiile
reflexive din română se zice (Petar Skok), se teme (Al. graur) drept slavisme,
când în realitate acestea erau latinisme care există şi în alte limbi romanice
precum spaniola (me temeo), italiana (si dice), franceza sau portugheza, pe
care nici Skok, nici graur nu le cunoşteau. Citându-l pe lingvistul elveţian
Charles Bally, Eugeniu Coşeriu crede la fel: „pentru a fi lingvist, nu-i nevoie
să ştii o limbă – pentru a o descrie. Dar pentru a o interpreta: da – sintaxa
aparţine interpretării. Trebuie să ştii ca să examinezi problema: româna, latina,
limbile romanice, limbile slave, limbile balcanice neslave” (s.n., n.B.) (p. 46).
or, spune mai departe autorul, cercetătorii analizaţi ori nu ştiu bine româna,
ori nu ştiu bine limbile romanice, ori nu le ştiu pe cele slave, uneori ignoranţa
incluzând două domenii. Comentariile din acest curs arată că Eugeniu Coşeriu
avea vaste cunoştinţe din toate limbile menţionate. Poate e cazul să spunem
aici că lingvistul roman vorbea fluent, în afară de română, italiana, spaniola,
franceza, germana; cunoştea, aproape toate limbile romanice şi slave, unele
limbi germanice, albaneza, turca; persana a învăţat-o pentru a-l citi în original
pe omar Khayyam 12 .
Ceea ce demonstrează cu prisosinţă Eugeniu Coşeriu în aceste studii,
ca de altfel peste tot în cuprinsul volumului, este o cunoaştere profundă a
limbii române, a faptelor de amănunt ale acesteia, pentru care oferă interpretări
surprinzătoare şi subtile, plasându-le în context romanic şi balcanic
şi combătând interpretările eronate ale colegilor români şi/sau străini, care
s-au ocupat de limba română de-a lungul timpului, fără să aibă totdeauna
cunoştinţele necesare pentru aceasta.
5. În ceea ce priveşte secţiunea a doua a cărţii, aceasta este constituită
din ciclul de prelegeri cuprinse sub titlul Limba română – limbă romanică,
publicat şi în extrasul In memoriam Eugeniu Coşeriu. Deoarece am prezentat
ideile considerate de noi esenţiale din acest ciclu în în nr. 1 (6) pe 2005 din „Ex
Ponto” (vezi supra, 2), nu mai facem acum alte consideraţii. Ţinem să subliniem
doar, împreună cu editorul nicolae Saramandu, că dintre limbile romanice,
numai limba română a beneficiat până în prezent din partea romanistului
Eugeniu Coşeriu de o caracterizare din punct de vedere genealogic, areal şi
tipologic. Această caracterizare complexă, care evidenţiază, între altele, că
româna este cea mai interesantă dintre limbile Europei (Kiparski) şi cea mai
autentică dintre toate limbile romanice (Wilhelm Meyer Lübke), pentru că s-a
dezvoltat în mod natural din latina populară, fără să fie influenţată secole de-a
rândul de latina clasică, arată din partea autorului o erudiţie excepţională şi
o uimitoare capacitate de asociere.
EX PONTO Nr. 4, 2011
163