Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

EX PONTO Nr.4, 2011
196
color ce prezentau Berlinul înainte, în timpul şi după război, dar şi actualitatea
lui prosperă, viu colorată şi luminoasă. Am amânat ca împreună cu Ionuţ să
alegem într-o zi pe cele ce le vom lua cu noi, la plecare. Acum când scriu le
am în faţă ca termeni de comparaţie: Biserica Împăratului Wilhelm în imaginea
iniţială, într-o vedere alb-negru ce se impune prin silueta zveltă a turnurilor,
patru mai puţin înalte şi unul ce urcă spre cer, cerând parcă îndurarea divinităţii
sau acceptarea îndrăznelii omului de a se înălţa şi a înălţa o astfel de
zidire, o altă imagine de după bombardament, o biserică în ruină, suferindă
dar încă neînvinsă, iar ultima, colorată, ca în realitatea de azi, o biserică ce
şi-a acoperit rănile păstrând totuşi zidurile frânte şi turnurile retezate spre
aducere-aminte.
Zidul, deşi nu mai este, faimosul zid al Berlinului, s-a fărâmiţat în milioane
de bucăţele şi a pătruns în toate magazinele unde se vând drept suveniruri,
devenit astfel o prosperă afacere comercială, zidul aşa cum a fost în toată
perioada comunistă, „ornamentat” cu sârmă ghimpată, cenuşiu şi sinistru şi
într-o imagine din 1989 când a început furia dărâmării, o imagine colorată a
unei porţiuni simbol, supusă voinţei celor mulţi. Sus, la capăt de zid, un neamţ
în picioare, cu mâinile ridicate spre cer, îşi manifestă bucuria victoriei; în spatele
lui, un şir de sute de oameni au încălecat zidul ca pe un cal nărăvaş ce
abia se lasă îmblânzit sub hotărârea de neclintit a îmblânzitorului. Fotografia
aceasta, instantanee cred, e atât de grăitoare pentru că e pagină scrisă de
istorie, când sârma ghimpată a căzut la picioarele zidului, şi ele tremurânde,
când mulţime de oameni s-a adunat în jur ca să ovaţioneze nu numai pe cei
ce au reuşit să se ridice peste zid, dar mai ales pe chipurile lor se poate citi nu
atât surprinderea cât satisfacţia şi dorinţa de unitate. Zidul este risipit astăzi şi
în estul şi în vestul Berlinului în toate vitrinele, ca să poată fi dus mai departe
în lume. Am auzit, ca o ştire recentă, că părţi din acest zid au fost scoase
la licitaţie şi că se pot obţine bani grei din asta; ba mai mult, se reface pe o
graniţă dintre germania şi Austria. Şi Poarta Brandenburg apare în vederile
expuse în mai multe ipostaze, alb-negru, cele aparţinând trecutului şi color
pentru prezent. Cea mai impresionantă este o fotografie realizată în 1961,
unde o ţesătură de sârmă ghimpată, dură în aspectul ei, se ridică de la bază,
pe nu ştiu ce fel de suporturi susţinută, acoperă Poarta ca o urzeală şi se
înalţă odată şi mai bine deasupra, neclintit şi sfidător. tonurile de plumb plouat
apasă şi mai tare realitatea. În faţa Porţii, între coloanele din mijloc, pe un
panou înfipt în suporţi solizi, un anunţ: „Achtung!” şi dedesubt „Sie verlassen
lietzt. West Berlin”. Deasupra, sus, la mijlocul edificiului, flutură drapelul ţării.
Într-o altă vedere, mai apropiată în istorie, din 1985, Poarta, privită de la distanţă,
este eliberată de sârma ghimpată, dar de pază stă soldatul sovietic, cu
mâinile în buzunare şi cu picioarele depărtate pentru siguranţă, parcă înfipte
bine în pământ, ca pentru totdeauna; fotografia este făcută din est spre vest.
Aceleaşi triste culori şi două rânduri de oprelişti, la distanţe apreciabile. În
contrast, pe o jumătate a vederii, în partea de jos, imaginea Porţii realizată
din aceeaşi direcţie, în 2009, eliberată total, în culorile unui apus de soare
care îşi revarsă rotund razele printre cele două coloane din mijloc, poate ca
un apus al istoriei trecutului. Sigur, cel mai bine este s-o vezi primindu-şi
neobosită, prin cele cinci intrări dintre cele şase coloane, iubitorii de libertate
şi prietenie, în toate momentele zilei şi în toate anotimpurile. Eu am văzut-o
în ambele ipostaze.
Când oboseam de prea mare căldură, intram în centrele comerciale,
unde era aer condiţionat, grădini înfloritoare în aceste mari curţi interioare,