Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

În privinţa dialectelor româneşti, concepţia lui Eugeniu Coşeriu exprimată
aici sub titlul „Probleme generale” este tranşantă: Ion Coteanu greşeşte când
spune că, datorită lipsei de comunitate dintre dialectele limbii române de la
nordul şi de la sudul Dunării, acestea ar fi limbi diferite. Dimpotrivă, dacoromâna,
aromâna, meglenoromâna şi istroromâna au o bază comună, provin
dintr-o limbă comună, spre deosebire de italiană, de exemplu, în care siciliana,
toscana, abruzzeza provin direct din latina vulgară, fiind diferite, aşadar,
de la origine, dar considerate de toată lumea ca dialecte ale limbii italiene.
or baza de la care au izvorât dialectele româneşti nu este latina vulgară, ci
româna comună, româna istorică, după cum o numeşte Eugeniu Coşeriu
într-o altă lucrare 9 . „Elementele comune sunt necrezut de numeroase, mai
ales în semantică, peste tot, în toate dialectele româneşti. Şi mai ales sunt
comune inovaţiile, căci tocmai asta înseamnă o unitate. Evident, nu trebuie să
se înţeleagă că totul trebuie să fie comun. nu există nici o limbă în întregime
unitară. Realitatea e că există inovaţii comune celor patru dialecte, ceea ce
nu se poate constata cu privire la dialectele spaniolei, şi încă mai puţin în ale
italienei” (s.n., loc. cit.).
tot sub „Probleme generale”, Eugeniu Coşeriu răspunde la o întrebare
care i-a frământat mereu pe istoricii şi ligviştii români: de ce românii nu sunt
menţionaţi de scriitorii bizantini până în secolul al x-lea? „Fiindcă, fiind latini,
corespundeau pur şi simplu, Imperiului, care şi el se considera latin. numai
după grecizarea totală a Imperiului de Răsărit începe diferenţierea.” (p.13).
Cu privire la apropierile (analogiile) care se fac între limbile română şi
albaneză, autorul atrage atenţia că acestea trebuie examinate cu atenţie,
deoarece pot fi coincidenţe universale sau pot fi fapte care se regăsesc în
latină sau în cele mai multe limbi romanice, de unde ar fi putut intra în albaneză,
şi numai în anumite cazuri, când expresiile respective nu există în
celelalte limbi romanice şi nu sunt universale, numai atunci pot fi cu adevărat
relevante pentru raporturile lingvistice româno-albaneze şi pentru arealul
lingvistic balcanic în care a apărut şi s-a dezvoltat limba română. Aşa poate
fi formaţia cu cale, în albaneză me udhë, care circulă în română în expresia
mai largă am găsit cu cale sau cu scaun la cap, cu dare de mână, cu tragere
de inimă etc. 10 (p. 15).
Mai reţinem, din acest prim subcapitol al secţiunii I, comentariul la celebra
afirmaţie a lui Platon că, datorită marii lor subiectivităţi, poeţii ar trebui excluşi
din republică, deoarece republica, statul, are o altă bază, şi anume aceea
a bunului comun şi a utilului. Platon însă nu a cunoscut şi nici nu avea cum
să cunoască situaţia din Republica Moldova, spune Eugeniu Coşeriu. Şi mai
departe: „În cazul nostru, în Basarabia, poeţii reprezintă conştiinţa naţiunii,
pentru că aici limba însăşi – care este instrumentul lor de exprimare – e primejduită.
Subiectivitatea trebuie să se exprime prin limbă, prin limba poetului
(s.a.). Dar aceasta este şi limba întregii naţiuni şi, astfel, poetul apare ca
reprezentant al întregii naţiuni (...) Aşa se explică de ce atât de mulţi poeţi, şi
tocmai din Basarabia, scriu despre tema limbii, şi scriu poezii despre limba
română: scriu pentru că limba este ameninţată 11 . Pentru că spunem asta, de
exemplu, şi în legătură cu Părinteasca dimândare (la aromâni).
Aşadar, acolo unde limba este primejduită, ameninţată, poetul ia, ca urmare,
atitudine întru apărarea limbii pentru că ţine de fiinţa sa.” (p.16).
În subcapitolul „Fonetică” găsim explicaţia vocalismului din apelativul
etnic român, care nu este o formă nouă, refăcută după rumân, cum spune
lingvistul italian Carlo tagliavini. Este adevărat că latinescul romanus a dat
EX PONTO Nr. 4, 2011
161