Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

După cum observăm, „exotismul” lucrării se referă mai puţin la „spaţiul
povestirii”, la „decor” (Florenţa), Lovinescu afirmându-şi în schimb dorinţa de
a renunţa la o poetică mimetică, axată pe „document” (jurnalul), în favoarea
unei literaturi de pură fantezie, eliberată de tirania adecvării obligatorii la
„realitate”. Conştient probabil de inadecvarea celor două coduri estetice, el
va recurge din capul locului la răsuflatul truc al manuscrisului găsit, datorită
căruia perspectiva narativă se dedublează şi capătă adâncime, ca în exergă,
teatralizând discursul.
E drept, chiar dacă în celelalte „nuvele” din volum prozatorul nu mai
recurge la episoade şi situaţii preluate din notele de călătorie (ca în Crinul,
nuvela ce deschide volumul), cadrul rămâne acelaşi („florentin”), în intenţia
de a sugera probabil, prin atmosfera exotică, resuscitarea gustului pentru
aventuri galante şi a unei predispoziţii psihice neobişnuite, exotic-excentrice
în raport cu biografia pur „intelectuală” (id est: ca neantul, fără evenimente)
a „eroului” lovinescian. Înainte de orice, teatralizarea naraţiunii se realizează,
aproape invariabil, prin procedeul povestirii „în ramă”, datorită căruia naratorul
îşi prezervă privilegiul de martor-spectator (pretins obiectiv, fiindcă neimplicat)
al unui episod dramatic trăit (şi povestit) de altcineva.
În Remuşcarea, de pildă, scenariul e identic, cu diferenţa că „prietenul”
naratorului propriu-zis nu „citeşte” dintr-un jurnal, dar relatează prin viu grai
(cu o „străină gură”) o poveste de dragoste petrecută cândva, în trecut, şi
revenită în memorie o dată cu revederea unei femei frumoase în care recunoaşte
pe Bianca, iubita de altădată. Fără să stea mult pe gânduri, artistul
(pe nume tullio) dă frâu liber confesiunii, în speranţa dezlegării „enigmei”
sau măcar a vindecării de remuşcări, adică de amintirea privirii încărcate de
reproş (crede el) a iubitei seduse şi abandonate, ce-l urmăreşte „ca o umbră,
cu ochi mari, nemişcaţi”.
Episodul rememorat acum cu glas tare constituie de fapt un moment semnificativ
din educaţia sentimentală a bărbatului tânăr şi lipsit de experienţă,
incapabil să înţeleagă până la capăt „misterul” sufletului feminin. tullio îşi
aminteşte cum, pe vremea când căuta în amor satisfacţii superioare, estetice,
fără amestecul impur al socotelilor profitabile, avusese ghinionul să cadă în
plasa unei femei unse cu toate alifiile, care, primindu-l în gazdă, îşi pusese în
gând să-l însoare cu fiica ei vitregă (Bianca), devenită o povară după moartea
soţului. Dar, văzând că avansurile fetei rămân fără rezultat, femeia întinde
tânărului o cursă: îşi obligă fiica să facă pe victima unui act de seducţie şi
să rămână goală în camera pictorului, timp în care ea vine cu un sergent de
poliţie adus să consemneze flagrantul. numai că socoteala de acasă nu se
potriveşte cu cea din târg: îndrăgostită de-a binelea, Bianca dezvăluie omului
legii toată tărăşenia, luând apărarea iubitului. Drept urmare, fata e alungată
de maică-sa şi îşi găseşte adăpost chiar în noua locuinţă a naivului pictor, mai
întâi fără voia (îl ameninţă că se aruncă pe fereastră dacă nu o primeşte), însă
după aceea cu deplinul consimţământ al bărbatului, înduioşat finalmente de
pătimaşa dorinţă a fecioarei şi de pilda unui devotament ieşit din comun.
Reticenţa lui tullio se explică, iniţial, prin absenţa interesului erotic faţă
de fetiţa „sfioasă şi nenorocită”, cu sânul „ca un bobocel în floare”, de care
se îndrăgosteşte platonic („cu o iubire de frate mai mare”), nu întâmplător,
exact în timp ce-i face portretul (încercând să-i pătrundă „taina” de dincolo
de chip, expresia unică, „personală”). Feciorelnica, diafana Bianca ilustrează,
prin urmare, un model feminin opus în raport cu planturoasa Igea, câtă vreme
sentimentul estetic precede, aici, apropierea sufletească, trezind abia în ultim
EX PONTO Nr. 4, 2011
87