Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

EX PONTO Nr.4, 2011
90
identitatea reală a florăresei (în realitate, o doamnă nobilă şi foarte bogată).
Frumoasa femeie se consolează, totuşi, constatând că fericirea vine şi aşa,
ca o „glumă” pusă la cale de nişte amici mai puţin visători.
După cum observăm, pe lângă dramaticele manifestări ale pasiunii contrariate,
cu simptomatologia specifică, interesul scriitorului vizează şi ipostaza
cealaltă („îmblânzită”, „burgheză”) a sentimentului erotic, în forma iubirii matrimoniale
către care aspiră, finalmente, omul raţional, intelectualul dependent
de confortul unei relaţii prieteneşti, bazate pe înţelegere şi respect reciproc.
Iar la un mariaj convenabil se gândeşte nu doar bărbatul, ci şi femeia, cu diferenţa
că sufletul feminin se arată predispus într-o mult mai mare măsură la
mistificare (nu întâmplător, estetica melodramei aduce personajul feminin în
centrul atenţiei, ca principal vehicul de sens şi catalizator al imaginaţiei artistice).
Pornind de la asemenea situaţii-tip şi de la nişte „subiecte” de inspiraţie
autobiografică ori livrescă (sursele, am văzut, se confundă), literatura tânărului
Lovinescu rămâne, ca operă „ficţională”, neconvingătoare, şi nu depăşeşte
nivelul mediocru al compunerilor după model. Dar, dincolo de nereuşita estetică,
prozatorul atrage atenţia asupra mizei exclusiv psihologice a scrierilor
sale, ca în „meditaţia” cu valoare de ars poetica din textul inclus în volum, la
reeditarea din 1912, în chip de concluzie (Amfora).
tocmai aici, în această confesiune metaforică trecută cu vederea de majoritatea
exegeţilor, scriitorul îşi afirmă răspicat credinţa, formulată în termeni
aproape blagieni, că sufletul nu e atât o „realitate” investigabilă, care aşteaptă
să fie „descifrată”, cât o „amforă purtătoare de taine”, un „vas” preţios, ce se
cuvine păstrat cu grijă şi, mai ales, ferit de priviri indiscrete. Ei bine, concepând
sufletul ca pe un vas fragil, menit a conserva viaţa şi a păstra intact „secretul”
personalităţii, Lovinescu indică totodată şi „strategia” evitării pericolului iminent,
strategie axată pe o etică defensiv-ascetică, a tăcerii orgolioase, şi pe o aspră
pedagogie a simţurilor, îndemnând la refuzul „faptei”, al „acţiunii”. Pentru
criticul modernist de mai târziu, „sufletul” e un referent noumenal, o entitate
imuabilă (şi inanalizabilă), înţeleasă la modul eleatic, fatalist chiar, ceea ce
explică refuzul „devenirii” în timp, şi, subiacent, indiferenţa faţă de „experienţă”
(i.e., faţă de viaţă în sine), înţeleasă ca prilej de remodelare a personalităţii
(din unghi psihologic, am tot repetat, Lovinescu rămâne Lovinescu).
Apoi, dacă e vorba despre sufletul unui scriitor, parcimonia utilizării cuvintelor
ar trebui să garanteze, implicit, autenticitatea „sentimentelor”, în ideea
că literatura adevărată (recte: originală, „personală”) trăieşte prin sugestie şi
printr-un efect de intensitate cu reverberaţii profunde, asemeni muzicii. Însă
de regulă nu se întâmplă aşa, iar artistul, neputând renunţa la limbaj (în care
nu mai are iluzia de a descoperi un instrument de „cunoaştere”), sfârşeşte prin
a dispărea din propria operă, devenită, la rândul ei, un morman de formule
prefabricate, de „cuvinte” şi „idei” cu totul impersonale. Eşecul exprimării de
sine conduce, inevitabil, la un eşec al comunicării, ceea ce întoarce sufletul
expansiv la izvor, în „amfora” unde-i cald şi bine. Avertismentul tânărului scriitor
merită reţinut: „Şi să ne gândim apoi că tot ceea ce a fost spus nu poate să
nu mai fie spus, că o cugetare, îndată ce s-a prefăcut în rostire, nu mai e a
noastră, ci a tuturor (s.n.), pierzând-o pentru veşnicia timpurilor (sic!), şi atunci
vom înţelege cât trebuie să fim de scumpi în risipirea simţirilor noastre la toate
vânturile pământului”. De aceea, literatura lui Lovinescu oscilează de la bun
început între irepresibila dorinţă a afirmării personalităţii creatoare şi tentaţiile
anonimatului, între excesul de „vorbe” ori „fapte” şi tăcerea locvace, între
observaţia concretă a vieţii şi refugiul în imaginar, păstrând în fibra sa adâncă