Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

le-au manufacturat, cei care le-au descoperit, cei care le-au regenerat, cei
care le-au admirat- îşi interiorizează toate secretele şi etapele pe care le-au
parcurs în existenţa lor cronologică. Lucrurile devin păstrătoare de amintiri,
posedă o memorie obiectivă, înregistrând gândul fiecăruia dintre cei care au
intrat în contact cu ele şi care, de fapt, le-au făcut ceea ce sunt azi: o variantă
modernă a muzelor. În discuţia noastră despre această temă devine superfluu
să amintim şi trăsătura de închidere pe care o are muzeul, conexiunea între
închidere şi ascundere fiind uşor de înţeles. Fiind deschis publicului doar
într-un anumit interval de timp, muzeul rămâne închis, deci ascuns privirilor
curioşilor în restul timpului.
Pe de altă parte, muzeul expune, revelează, dezvăluie mecanismele de
funcţionare a minţii umane, ingeniozitatea şi pragmaticitatea sau profunzimea
fiinţei umane. Exponatele muzeului stau ca o ofrandă adusă spiritului creator
al omului, invitând la admiraţie şi conştientizare a trăsăturii umane dominante,
precum şi la luarea ei în posesie şi exploatarea acesteia. Muzeul arată
care este timpul pierdut, timp recuperat tocmai prin această ek-spunere, prin
această scoatere în faţă sau luare de cuvânt de către fiecare obiect expus în
parte. Muzeul, prin funcţia sa de furnizor de obiecte de privit, deci de poveşti,
joacă un dublu rol: este şi cetatea în care se spune povestea, dar şi spunerea
în sine, turnirul de dezvăluiri.
gândindu-ne la accepţiunile cu care circulă termenul „dezvăluit”, sesizăm
că se construieşte antitetic cu cel de „ascuns”. Fapt pentru care putem conchide
că un obiect care se dezvăluie, îşi trădează tainele, îşi expune esenţa
privitorilor, le vorbeşte, interacţionează cu ei, rămâne la vedere. Se dezvăluie,
deci se expune. Pericolele expunerii rămân, însă, opacitatea sau obscurizarea
dezvăluirii prin chiar ostentaţia cu care se arată sau necesitatea unei priviri
iniţiate în faţa căreia să aibă loc epifania. Muzeul nu impune o problemă
precum prima decât novicilor. Pentru a intra într-un muzeu şi pentru ca obiectele
să ţi se descopere trebuie să fii mai mult decât un simplu novice. Uşile
muzeului se deschid oricui, dar nu şi exponatele. Este necesară o oarecare
enciclopedie comună privitorului şi celui privit pentru ca înţelegerea a ceea
ce ţi se prezintă să fie completă, autentică, avizată şi nu naivă.
Static versus dinamic
Când spunem „static” ne închipuim natura moartă, nemişcată, fără suflu,
peste care timpul nu-şi mai poate lăsa urmele. Ceva static este ceva care nu
se mişcă, deci care nu se schimbă, nu evoluează, nu se dezvoltă în niciun fel.
Starea statică este o stare de echilibru al tuturor forţelor, când exteriorul nu
poate afecta obiectul aflat într-o astfel de stare. Static sau stabil, de încredere,
despre care ştii ce-ţi oferă şi de la care nu mai ai nicio surpriză. Desigur, deşi
un astfel de obiect static ar părea uşor de controlat din afară, acest fapt este
imposibil tocmai din cauza echilibrului dintre forţe care nu permite accentuarea
efectului uneia dintre ele. Static şi de neatins, prin care viaţa nu mai curge,
în care timpul se suspendă.
Clădirea muzeului se apropie foarte mult de acest aspect static al unor
lucruri. Singura deosebire faţă de ce am citit mai sus este faptul că nu-i rezistă
timpului. Ai încredere în istoria pe care o înghite şi o păstrează intactă pentru
noi, prezervând porţiuni clare şi fixe de viaţă, ştii la ce să te astepţi. Rămâne
inaccesibil nu numai din cauza a celor discutate mai devreme, dar şi din cauza
dinamismului uman cu care este incompatibil. Pe lângă acestea, nu numai
EX PONTO Nr. 4, 2011
183