Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

EX PONTO Nr.4, 2011
72
Copilăria Juliei se rezuma la atât: îl ascultase vorbind pe tatăl ei guvernatorul.
Ea nu putea concepe un joc mai palpitant.
– Cât despre preafrumoşi, toată lumea îi priveşte, dar ei nu îndrăznesc
să privească pe nimeni, de teamă ca aceştia să nu sară pe ei. Iar ei mor de
singurătate, din cauza admiraţiei universale.
El mima tot ce spunea. Mai punea şi de la el, până devenea patetic. Ea
râdea.
– o să-ţi grefez un nas ca un cartof, fetiţa tatii, şi urechi ca nişte verze, o
să semeni cu o grădină obişnuită şi o să produci mici legume liniştite pe care
le voi face să sară... pe genunchii mei.
*
Şi la Palatul Sporturilor din Bercy spaţiul se scobise în jurul Juliei. Şi
Dumnezeu mi-e martor că mulţimea era compactă, totuşi. Dar luaseră distanţă
ca şi cum ea ar fi răsărit din pământ în mijlocul lor. Aveau un ochi aţintit
asupra scenei şi pe celălalt asupra ei. Fascinaţi de scriitorul care răspundea
la întrebări în aureola uluitoare a traducătorilor săi şi fascinaţi de această
femeie care părea ieşită în carne şi oase dintr-una din cărţile sale. Ca şi cum
literatura n-ar fi numai minciună. De îndată, câţiva dintre ei îşi imaginaseră că
o întâlnesc pe această femeie undeva foarte sus, între două continente, întrunul
din acele avioane care tricotează furtuni. Realitatea venea să confirme
emoţia lor de cititori: frumuseţea există şi totul e posibil.
Şi iată că în entuziasmul Palatului Sporturilor, năclăiţi de lumina scenei,
subjugaţi de aplombul scriitorului – răspunsuri fulgurante, liniştea celor puternici
– , se regăseau mai frumoşi ei înşişi, mai plini de voinţă. o priveau mai
deschis pe femeia frumoasă. nu o mai socoteau inaccesibilă. În fine, ceva mai
puţin. Însă cercul nu se strângea pentru atâta lucru. Ea stătea tot în picioare,
în centru, singură. Privea şi ea scena, ca ei. Ei îi lansau surâsuri complice:
ce tip şi J. L. B. ăsta, nu-i aşa?
Iar Clara veni să se cuibărească în braţele Juliei.
– Aici erai?
Cercul vid din jurul Juliei folosea măcar la asta: prietenii o reperau mai
uşor în mulţime.
– Aici, Clara.
Era în îmbrăţişarea Clarei un amestec de excitare şi de tristeţe. Clara se
regăsea în întregime în această farsă incredibilă, în întregime în sarcina ei
şi tot în întregime în moartea lui Saint-hiver. „Familie de ţăcăniţi”, îşi spuse
Julie încolăcindu-şi braţele în jurul micuţei. Şi surâse. Pe scenă, Benjamin
căuta un răspuns la spinoasa chestiune a „voinţei”.
Întrebare: tema voinţei revine în mod constant în opera domniei voastre:
aţi putea să ne daţi o definiţie a voinţei?
Julie surâdea: „S-ar spune că voinţa asta îţi face probleme, Benjamin.”
*
Ea nu era totuşi într-o dispoziţie favorabilă surâsului. Acolo se juca ceva
periculos, şi ea ştia. o cunoştea pe Laure Kneppel, jurnalista care semnase
interviul cu J. L. B. În Playboy. o free-lance a mondenităţilor artistice, dar
fostă corespondentă de război ce se lăsase de meserie în plin Liban. „Ma-