Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

încât cuvântul zăpadă, de pildă, nu mai este perceput ca un cuvânt compus
din za- şi padati „a cădea”, ci ca un un cuvânt simplu. La fel, în mironosiţă,
un cuvânt slav complicat, românii de azi nu mai reperează sensul vechi de
„purtătoare de mir”, ci îl iau drept un cuvânt simplu (v. p. 161-162).
Pe de altă parte, limba română face parte din „liga lingvistică balcanică”,
în care, conţinuturi identice sunt redate cu materialul specific fiecărei limbi
aparţinătoare acestei „ligi”, acestei uniuni lingvistice, ca să întrebuinţăm denumirea
lui trubetzkoy 7 . Astfel, Eugeniu Coşeriu vorbeşte despre viitorul cu
a voi (a vrea) din română, bulgară, albaneză şi greacă, reducerea infinitivului
în aceste limbi ş.a. Concluzia autorului este că româna nu este numai o
formă a latinei orientale, ci şi o limbă balcanică aparţinătoare „ligii lingvistice
balcanice”.
Din punct de vedere tipologic, ilustrul învăţat caracterizează limba română
în legătură cu tipul lingvistic romanic, într-o prelegere separată, intitulată
Limba română. Caracterizare tipologică (p. 165-182). Aici, Eugeniu Coşeriu
analizează constituirea limbii române comune şi a românei exemplare (anterior
se ocupase de limba română istorică), care s-a produs prin adaptarea
neologismelor din franceză, din limbile romanice, sau chiar direct din latină,
uneori şi din germană, prin cărţile de şcoală. Ideea preluării neologismelor
şi a unificării limbii române a fost exprimată încă din secolul al xvII-lea, în
prefaţa Noului Testament de la Bălgrad. Şcoala Ardeleană, latinistă, a preluat
ideea şi acţiunea reprezentanţilor ei a condus la o reformă esenţială a limbii
materne, care a afectat şi vorbirea populară, multe neologisme latino-romanice
pătrunzând în vorbirea de toate zilele. Mai mult, Şcoala latinistă, cum îi
spune Eugeniu Coşeriu, a încercat prin aromânul gheorghe Constantin Roja
să unifice dacoromâna cu aromâna, pe baza acesteia din urmă, în lucrarea
Măestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti, care sunt literele Românilor
ceale vechi (Buda, 1809). Petru Maior, care l-a sprijinit pe Roja, a ajuns astfel
să folosească vrută, din aromână, şi nu iubită, care nu-i plăcea, pentru că
era de origine slavă. Stabilindu-se numai pentru dialectul dacoromân, limba
română literară nu este totuşi numai o limbă a influenţelor francezei, italienei
sau latinei. Ea este rezultatul unei reconstrucţii efective a limbii, pe baza ei
românească, în acord cu modelele occidentale. S-a produs deci, în urma unui
proces mai mult sau mai puţin conştient, revenirea limbii române la matca
ei occidentală. Astfel, tipul limbii române „este exact tipul limbilor romanice,
în general, în afară de singura limbă care se îndepărtează de restul limbilor
romanice şi care este limba franceză modernă, nu limba franceză mai veche,
care ţinea de acelaşi tip ca şi celelalte limbi romanice” (p. 167).
Departe de a fi reuşit să arătăm bogăţia impresionantă de idei şi fapte
lingvistice comentate atât de firesc şi de accesibil de Eugeniu Coşeriu în prelegerile
despre limba română cuprinse în volumul In memoriam Eugeniu Coşeriu,
într-o formă în care nu se simte deloc că vorbitorul ei n-a întrebuinţat-o
decenii de-a rândul, aceste rânduri au încercat să demonstreze ataşamentul
ştiinţific extraordinar al ilustrului savant faţă de limba în care s-a născut. omul
a iubit-o toată viaţa, deşi i-a lipsit atât de mult, învăţatul a cercetat-o şi a scris
despre ea foarte bine informat şi cu toată obiectivitatea.
3. Prin efortul aceluiaşi reputat lingvist nicolae Saramandu, de la Institutul
de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al Rosetti" al Academiei Române, care
şi-a făcut o onoare din a publica în română opera monumentală a acestui „al
EX PONTO Nr. 4, 2011
159