Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

EX PONTO Nr.4, 2011
182
Într-un muzeu, intimitatea o găseşti prin sentimentul de familiaritate pe
care-l încerci în faţa exponatelor. Desigur, raportându-ne la textul lui David
Lodge Muzeul Britanic s-a dărâmat, Muzeul Britanic manifestă o intimitate
foarte apropiată de cea a unei case pentru Adam Appleby, care îşi petrece cea
mai mare parte a timpului în sala de lectură a muzeului şi chiar se gândeşte,
la un moment dat, să se mute acolo. Iată că un muzeu, cel puţin în limitele
ficţiunii, poartă în sine o foarte dezvoltată intimitate. De asemeni, sentimentul
de intimitate este mai mult sau mai puţin dezvoltat de un muzeu în funcţie
de specialitatea sa: un muzeu de artă poate produce un sentiment de vagă
solemnitate, perturbat de prezenţa nudurilor care pot fi expuse, şi ce poate fi
mai intim decât un nud, iar unul tehnologic este sobru. Se conturează, deci,
atmosfera unei pseudointimităţi, percepută diferit de fiecare vizitator în parte,
în fucţie de subiectivitatea fiecăruia. Pentru cineva poate deveni spaţiul unde
se regăseşte, pe când, pentru altcineva poate fi un loc care-l constrânge la
a adopta o anumită atitudine.
În paralel cu această aparentă intimitate, se impune un sentiment de
sobrietate. La intrarea într-un muzeu adoptam o poziţie cât mai decentă,
cât mai sobră, cât mai oficială. Acest fapt este determinat de conţinutul unui
muzeu. Muzeul este obiectul ştiinţei, cel care arată modul în care au evoluat
lucrurile pentru a ne învăţa să nu repetăm greşelile din istorie şi pentru a ne
îndruma în evoluţia noastră. Suntem sobri în atitudine şi pentru că este o
clădire oficială, oficialitatea, spaţiul public cerând de la început respectarea
unor convenţii, a unor norme destul de glaciale.
Un spaţiu este sobru în cazul în care nu permite individului stabilirea unor
relaţii de intimitate cu el, când este expresia unor manifestaţii oficiale, când te
constrânge la o atitudine glacială, chiar şi solemnă. o casă este sobră atunci
când nu este casa ta, când designul său este prea formal, prea rigid, poate
prea somptuos. o lume sobră este cea a oficialităţilor.
Ascuns versus revelat
A ascunde ceva înseamnă, de obicei, a feri de privirile altora, de privirile
publicului şi cufundarea în intimitate, într-un spaţiu relativ închis deci, a acelui
ceva ascuns. Pot fi secrete, pot fi informaţii, pot fi obiecte, pot fi persoane, pot
fi rămăşiţe pe care să le ascundem. Ascunderea presupune un oarecare ritual
al disimulării, o camuflare sau punerea unei măşti peste ceva ce nu vrem să
fie văzut, auzit, înţeles, cunoscut de cei din exterior, pentru a-l proteja. Putem
fi noi cei care ascund sau lucrul în sine se poate ascunde, se poate retrage
către sine şi acoperi pentru a nu mai putea fi perceput aşa cum este. o casă
ascunde, un sipet ascunde, apără. Ascunderea, în concluzie, afectează percepţia
unor terţi, unor neiniţiaţi asupra lucrului în sine, o deviază. Un lucru
ascuns este un lucru la care nu avem acces.
La prima vedere, muzeul pare a fi chiar contrariul acestui concept al
ascunderii, având în vedere faptul că piesele de muzeu sunt nişte exponate
care ilustrează necesitatea oamenilor de a nu uita niciodată. Dar, după cum
se preciza şi în studiul lui Robert nelson şi Margaret olin intitulat Monuments
and Memory, Made and Unmade din 2003, muzeul protejează exponatele sale
prin geamuri de sticlă, le ascunde, le pune o mască protectoare împotriva
deshidratării exercitate de trecerea timpului. În plus, prin restaurarea obiectelor
expuse se ascund urmele trecerii timpului, părând că pentru respectivele
obiecte timpul s-a oprit la momentul producerii lor. Mai mult decât atât, aceste
exponate, încărcate de timp, de istorie, de amintirile atâtor oameni- cei care