Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

EX PONTO Nr.4, 2011
132
Albă), ca sursă informativă, însă eu vreau să răspund doar la întrebarea ce
mă priveşte şi care priveşte ,,fantezia dictatorială”, pe care, cu multă fineţe,
a prezentat-o hugo Friedrich, în excelenta-i carte Structura liricii moderne
(Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969). El notează ,,Individualităţi
creative îi numeşte hofmannsthal pe aceşti poeţi. Ceea ce ne apropie din
nou de un concept folosit în legătură cu Rimbaud: fantezie dictatorială. Fiindcă
şi în poezia secolului al 20-lea ea este originea tuturor acestor transformări
şi distrugeri ale lumii reale; în asemenea măsură, încât produsele ei nu pot fi
comparate decât la modul euristic, nu şi la modul cunoaşterii conclusive, cu
realitatea şi cu registrul uman normal. E drept că poezia a şters întotdeauna
deosebirea dintre «a fi» şi «a părea», materialele supunându-şi-le forţei
spiritului poetic.”
Sintagma ,,fantezia dictatorială în lirica tomitană”?! Mai întâi vreau să
precizez că expresia ,,tomitană” e restrictivă şi ne închide pe noi, poeţii spaţiului
pontic, (adică, acei care trăim şi scriem în Dobrogea) într-un ţarc, metaforic
vorbind, şi ne izolează de colegii noştri din alte zone ale României, dar şi ale
lumii. În realitate, poezia care se scrie în acest spaţiu se sincronizează cu
poezia română din toate zonele ţării şi chiar cu poezia lumii. Ca modalitate
de exprimare, ca limbaj, ca temă, fapt dovedit de noi în antologia mării - Ţara
lui Poseidon (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2009). Dacă poemele scrise de
tomitani se-nscriu în formula ,,fanteziei dictatoriale” e greu şi foarte riscant
de afirmat. Poate că-n unele texte, această situaţie benefică există. Poate…
oricum, în poezia pe care eu o scriu se pot descoperi asemenea texte din
moment ce criticul literar Daniel Dimitriu scrie într-un comentariu la Viaţa în
aşteptare, astfel: ,,Există în poezia de acum a lui Arthur Porumboiu o vigoare
pe care n-o bănuiam, o forţă afirmativă, un, aş zice, instinct dominator care
exprimă mult mai mult decât o reacţie a ,,marginalităţii”. Am impresia că ea a
fost neglijată, că manifestarea ei fără inhibiţii e mult mai avantajoasă. Poetul
are suflu pentru cursa lungă pe teren accidentat…”
titluri precum, Via albastră, Vânătoare antică, Ningea-n cetăţile latine,
Treisprezece, Căutătorul, Diagrama frigului roşu, Libertatea mea e un templu
(ca să ne oprim doar la aceste exemple) confirmă opiniile critice ale lui Daniel
Dimitriu.
Credeţi că poezia dumneavoastră din „Prinţul captiv” are ca numitor
comun destructurarea sistematică a codului poetic prin modificarea
raportului dintre limbaj şi realitate?
Mai întâi e de precizat faptul că Prinţul captiv este cartea în care mi-am
învins (şi am învins!) toate inhibiţiile care ar fi putut să oprească ceea ce
Daniel Dimitriu (citat mai înainte) numea instinct dominator. Acest fapt mi-a
creat posibilitatea să dau libertate totală, neîngrădită de nicio oprelişte, imaginaţiei,
dar, în acelaşi timp, să-mi trăiesc şi stările (obsesiile) născătoare de
text la cote maxime. A existat o colaborare armonioasă şi echilibrată între
inimă (suflet) şi gândire. Evident că această situaţie n-a putut fi regizată, ci
s-a impus pe căi necunoscute. nu cred totuşi că s-a produs o ,,destructurare
sistematică a codului poetic prin modificarea raportului dintre limbaj şi realitate”,
deşi observaţia poate fi luată în consideraţie, ci este vorba de un limbaj
nou chemat de fiecare poem (prin tema ce-o vehiculează), şi care ,,sparge”
tiparele cunoscute, şi impune limbajul timpului agresiv în care s-a născut. El