Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

EX PONTO Nr.4, 2011
176
din Paris, la 13 martie 1936. Primul bariton care a interpretat rolul oedip, pe
scena operei din Paris, a fost André Piernet. Premiera românească (în traducerea
lui Emanoil Ciomac) a avut loc în anul 1958, în rolul titular, evoluând
baritonul David ohanesian, regia fiind semnată de Jean Rânzescu, dirijor –
Constantin Silvestri.
În anul 1995, la Bucureşti a fost montată opera Oedip în regia lui Andrei
Şerban, aceasta provocând numeroase controverse. În 2003, Oedip avea
să fie prezentată în regia lui Petrică Ionescu.
În ultimii 20 de ani, opera a fost montată în Italia, Germania, Austria,
Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.
Ca interpret, Enescu a abordat marea literatură violonistică în compania
marilor orchestre ale lumii, evidenţiindu-se printr-o tehnică personală de realizare
a vibrato-ului, având un ton consistent de o mare expresivitate-numit
ton enescian, la care se adaugă şi alte particularităţi în interpretare cum ar fi
acel „luoré enescian”, sau „trilul enescian”.
Compozitorul Paul Costantinescu îl descria pe Enescu - violonist: “vrăjitor
stăpân pe toate mijloacele, şi-a risipit darurile cu lărgimea mărinimiei şi
conştiinţa înnăscută a misiunei. Arcuşul cânta direct pe strunele inimii, braţele
larg deschise cuprindeau orchestra ca pe un singur şi vast instrument din care
doineau suspinele şi veselia neamului, ca din caval. În mâna sa, o frântură de
ritm devenea izvor de viaţă, o boare de melodie, cascadă tumultoasă; de la
cântecul firav al pământului său, până la opera impunătoare şi clocotitoare,
drumul era parcurs, ţelul atins”. 1
În calitate de dirijor, Enescu era un autodidact. viorel Cosma îl include pe
Enescu în categoria dirijorilor români „intuitivi” din prima jumătate a secolului
xx. Pentru Enescu, orchestra reprezenta „un ocean al marii muzici, în care
putea să navigheze în toate direcţiile şi cu toate vitezele”. 2
Contemporan cu Enescu, compozitorul Alfred Alessandrescu avea să
reliefeze calităţile dirijorale de excepţie: „Puţini sunt acei, dintre marii dirijori
ai lumii, care să fi fost înzestraţi cu minunatul auz al lui Enescu, cu rarul
său simţ al echilibrului instrumental, care să fi posedat, ca dânsul, uşurinţa
extraordinară de a limpezi cele mai complexe partituri, pe care le citea cum
ar citi altcineva o carte oarecare. El dirija totdeauna pe dinafară, dar nu pentru
a demonstra publicului stăpânirea totală a partiturii, ci pentru a se putea
identifica cu compozitorul însuşi, pentru a retrăi în momentul interpretării
aceleaşi emoţii simţite de creator în clipele de inspiraţie artistică. Enescu
avea o putere unică de sugestie asupra orchestrei, pe care o stăpânea cu
putere şi autoritate, comunicându-i toate intenţiile sale artistice. Interpretările
lui purtau pecetea unei puternice personalităţi, prin respectul profund pentru
gândirea compozitorului, pentru stilul autentic al lucrării. gestul lui Enescu
avea sobrietatea, impetuozitatea sau blândeţea, supleţea necesară; nici o
exagerare, nici un gest inutil nu tulbura armonia perfectă a ţinutei sale. Şi,
deoarece muzica îi trăia în suflet întotdeauna asociată cu timbrele orchestrale
pe care compozitorul le folosea, Enescu, fără cea mai mică dificultate, indica
cu precizie intrările diverselor instrumente, fără a pierde însă din vedere niciodată
linia mare, unitatea organică a piesei muzicale.” 3
Ca pedagog, Enescu a modelat cu dăruire numeroase talente în arta
violonistică, discipolul său cel mai strălucit, fiind Yehudi Menuhin.
Dragostea nemăsurată pentru La Pricesse bien aimée – Maruca Cantacuzino,
avea să-i aducă lui Enescu pe lângă bucuriile dragostei şi foarte
multe nemulţumiri, datorate capriciilor unei femei care l-a considerat un sim-