Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

proză
MIRCEA IOAN CASIMCEA - 75
L
Istovirile lui Antim
– fragmente de roman -–
umea e ca marea cu valuri care ridică şi coboară barca, omul este barca.
omul şade pe creasta valului şi nu-l potoleşte. Lui Dumnezeu se roagă,
întotdeauna cu folos. Amarul vieţii tot de la om porneşte, că în trupul şi în
firea lui stă păcatul. Păcatul curge în om, cum sucul în trupul copacului.
trupul omului se curăţă de păcat cu iubire, doară limba lui să nu se umple
cu rău, nice vorbele hidoase şi rele să se desprindă de carnea limbii. omul
este hărăzit să se înfrâneze de la rele, să izbândească a face bine, să
ascundă sub limbă neprielnicele vorbe, mai vârtos să înfrunte cu dârzenie
încercările diavoleşti şi să rămână neşovăit în miezul luminii trimise de
Dreapta Credinţă izbăvitoare.
Aşa cugeta Antim Ivireanul, apăsat de gânduri despre lucrări ce le-ar
mai fi săvârşit, de vorbele cu care ar arăta calea credincioşilor păstoriţi cu
sârg, pe care încă le-ar aşeza în cărţi lângă tiparniţa din monastiri. Privea
mulţumit pământul ce îngăduie viaţa, o păstrează cu roadele lui. Era în
picioare, istovit, însă nu obosit, cu fruntea înălţată către Cerul de sinea, cu
ochii larg deschişi. Privirea sa limpede şi moale mângâia rodul pomilor din
livadă, simţea balsamul merelor strălucitoare, aflate între frunze înfiorate
de razele Soarelui, asculta în tihnă susurul sevei călătoare prin tulpină,
prin crengi spre frunze şi spre roada îmbelşugată... Pomii din lume, vieţuitoarele
lumii, cu osebire omul, zidit de Bunul după chiplul şi asemănarea
Lui, făpturi dumnezeieşti se cheamă, de el hotărâte şi trimise pe pământ
să se înmulţească. Cerescul tată poate zidi lumi noi, mai meşteşugite,
mai minunate, numai că are pentru oameni mult drag, de El închipuiţi,
plămădiţi şi înavuţiţi cu viaţă.
Lângă mitropolitul tulburat de divina natură s-au oprit câţiva oşteni
fără arme, numai cu hârleţe, cu o lopată şi un târnacop în braţe. Unul
singur avea sabie la oblânc, şi acesta s-a apropiat de înneguratul bătrân,
l-a privit îndelung şi încruntat, mai târziu a îndemnat oştenii cu capul să
înceapă treaba pentru care au fost aduşi. oştenii cunoşteau ce au de
făcut, aşa că au pornit să sape groapă rotundă, ca o fântână, să stea în
picioare, acolo, un om. Săpau cu rândul şi scoteau cu lopata cu coadă
scurtă pământul uscat, apoi tot mai reavăn. De la o vreme oşteanul cu
sabie cânta încetişor şi tărăgănat, glasul lui susura lin în urechile înnegrite
EX PONTO Nr. 4, 2011
37