Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

Rezumăm pe scurt: onofrei hulpe, poreclit Purnică, îşi consolidează, de-a
lungul anilor, averea moştenită de la părinţii şi socrii săi, devine proprietarul
unei considerabile turme de oi şi capre, cu multe hectare de pământ, apoi
proprietarul unui restaurant cu salon de dans, primarul unei comunităţi, în două
legislaturi şi, în fine, membru fondator al unei bănci prospere. Dar problema
e: Cine va moşteni această avere?, căci cuplul boieresc nu are copii. Singura
soluţie ar fi să înfieze unul. Şi au luat „de suflet” o fetiţă. Dar această fetiţă
trebuie să aibă şi un fraţior, şi-au zis ei, părinţii adoptivi. Zis şi făcut. Înfiază,
de la o altă familie, un băiat. Existau de-acum moştenitori, numai că „averea
trebuie să rămână întreagă!” şi-a zis boierul. Şi, chibzuind îndelung, a hotărât
că cei doi “fraţi” musai să devină soţ şi soţie! hotărârea părinţilor adoptivi le-a
fost comunicată tinerilor moştenitori în ziua când aceştia împlineau 18 ani.
Finalul? greu de presupus, căci scriitorul lasă totul în seama cititorului!.
o bizară căsătorie între o fată (cu mintea rătăcită, evident) şi un castan,
este relatată într-o povestire tulburătoare: „Căsătoria castanului”. Alte titluri:
„La garaje”, (o povestire cu accente biblice, ceva ce aduce cu Iona cel înghiţit
de balenă), „Inspecţia unchiului-tată şi nepotului-fiu” (despre pile, relaţii, cumetrii),
„Istoria mondială a sexului” (scrisă cu ironie, autoironie şi mult umor),
„În solstiţiu”, „Pe mare”, „Fericitul scriitor”.
Mai pe scurt: Mircea Ioan Casimcea scrie o proză de mare simplitate,
aproape austeră, lipsită, aparent, de orice podoabă stilistică, menţinând linia
unei naraţiuni clasice, sobre, în care întâmplarea cotidiană, cu aspectele ei
grave sau cu o aură umoristică, este prezentă în scrisul său. o mare concizie
în relatarea faptelor, o succesiune rapidă a episoadelor şi sugerarea doar
printr-un gest sau detaliu de comportament al gândului tainic sau a trăirii
lăuntrice a personajului.
Creaţiile sale reprezintă viaţa însăşi, cu umbre şi lumini, cu bucurii şi
necazuri, cu împliniri şi decepţii şi, în acelaşi timp, cu o nuanţată galerie tipologică.
Cu alte cuvinte, personajele au individualitate proprie, bine conturată,
reprezentând cu adevărat un caracter.
Plonjonul în trecut este filmat cu încetinitorul, prozatorul dovedind o
remarcabilă memorie sau o fantezie care lucrează împreună cu memoria
pentru a salva trecutul din neantul uitării.
În fine, cartea este captivantă şi se citeşte cu plăcere, iar după ce ai
întors şi ultima filă, parcă îţi vine a relua lectura. Ceea ce, să recunoaştem,
nu e puţin lucru.
EX PONTO Nr. 4, 2011
125