Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

pe un băiat pipernicit, cuminte şi lipsit de îndrăzneli. Îl văzuse de vreo două
ori întorcându-se de la şcoală cu geanta în spinare. În buzunarul lateral al
ghiozdanului avea o sticlă de rachiu. Îl mai apostrofau vecinii de la parter:
- Ce faci mă, bei de-acuma? El tăcea şi urca grăbit către casă. Bunică-sa îl
crescuse cum putuse iar băiatul se străduia la rândul lui să o îngrijească acum
că o vedea că nu mai poate. Îi cumpăra până şi rachiu căci ştia că asta era
singura ei plăcere. Relu nu vorbise niciodată nici cu bătrâna nici cu nepotul
acesteia dar trăise în apropierea lor şi parcă îi cunoştea de când lumea. toţi şi
toate parcă făceau parte dintr-un decor familiar lui Relu. Strada, blocul, scara de
incendiu, apartamentul, vecinii, oraşul întreg. Iaşiul părea să nu aibă habar de
cele ce se întâmplau în ţară. oraşul îşi păstra calmul său blajin şi înţelepciunea
sa paşnică. Ai fi zis că-şi datora această stare de calm filozofic unui trecut greu
încercat de revolte şi războaie nesfârşite care-l secătuiseră de energie. Ai fi zis
că toată populaţia Iaşului ar fi luptat din răsputeri timp de mii de ani cu o politică
imperialistă a unei forţe superioare care dorea cu tot dinadinsul să o asimileze,
să o supună. Când colo înţelepciunea asta fără origini, spunea totul despre un
Iaşi care se născuse bătrân şi care n-ar fi omorât nici măcar o muscă.
oamenii mai aflau ştiri de la „Europa Liberă”. Unii mai reuşeau să prindă
şi „vocea Americii”. Relu aflase despre moartea lui Adrian de la două vecine
care şuşoteau în casa scărilor. Stătea şi asculta vorbele lor care parcă trădau
mulţumirea pe care o simţeau că se aflau în imediata apropiere a unei
tragedii, că aveau ocazie să deplângă, să se vaite, să facă risipă între ele de
milă creştinească fără să fie totuşi părtaşe.
- Săracu’ di el! tânăr… l-a ars. n-a fost şi el îngropat ca toţi creştinii ca
sâ fii pomenit. n-ai undi să-i aprinzi o lumânare. I-a trebuit Bucureşti.
- Şi bătrâna asta nu mai e de nici o lege. A înnebunit de-a binelea, săraca.
Face pi ea. Urlă noaptea. De-ar lua-o Dumnezeu la El mai repede ca sâ nu
se mai chinuie.
Relu se simţea cu adevărat legat de acea femeie nenorocită pe care toţi
ceilalţi locatari o înjurau dorindu-i moartea. Ceva nedesluşit îi înţepa inima
când îi auzea jeluirile. trecuseră trei zile şi nu se mai auzea nici un zgomot
din apartamentul bătrânei, nici un geamăt, nici o lovitură de vergea în tavan. A
fost găsită moartă în baie, căzută pe jos. Chiar şi după mult timp de la înmormântarea
ei, Relu mai păstra în inimă ecourile suferinţelor ei. Bătrâna neavând
rude, apartamentul a intrat în proprietatea statului. La câteva luni de la moartea
bătrânei, s-a mutat acolo o familie cu doi copii. Stăteau cu chirie. Le spunea
Cap-de- fier. ghiţă Cap-de-fier, capul familiei fiind membru de partid, fusese
repartizat la fabrica de cherestea de la Suceava dar fusese concediat câteva
luni mai târziu din motive necunoscute. Câştiga destul de bine dar cum avea
patima jocurilor de noroc, nu aducea mare lucru acasă. Chiar în ziua lefii banii
se opreau la barbut sau la veta lui Bormandâr, olteancă venită de prin gorj,
dornică să se căpătuiască repede şi fără multă osteneală. Singură, nevasta
lui ghiţă vedea de copii. Lenuţa era o femeie necajită, îmbătrânită prematur.
n-avea mai mult de 36 de ani dar cu greu i-ai fi dat 45. Funcţionară fusese şi
ea tot la fabrica de cherestea. Rămaşi fără nimic după ce ghiţă pierduse tot
la barbut, fuseseră nevoiţi să se mute din loc în loc până să-şi găsească un
adăpost convenabil. ghiţă lucra acum zilier şi banii erau puţini. Abia aveau ce
pune pe masa şi cu ce-şi plăti chiria. Într-o zi fata cea mare îi spuse maică-si
în timp ce urcau spre locuinţa lor:
- Mami am văzut la tanti Marga la magazin o fustiţâ aşa... frumoasâ... cu
panglicuţii, cu volănaşii şi cu danteluţâ la poali.... ştii cum are fata lu’ nenea
EX PONTO Nr. 4, 2011
47