Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

scrise de soră-sa. Avea în buzunarul de la piept telegrama pe care o primise
în ajun:
„Relule,
Mămica s-a dus. vino degrabă. te-aşteaptă titi în staţie.
Corina”
„Mămica nu mai e”, îşi repeta în gând Relu. „Mămica s-a dus. o să o văd
pentru ultima oară între patru scânduri.”
Şoferul se urcă în sfârşit în autobuz după ce îşi terminase mai întâi ţigara.
Dădu drumul la radio şi băgă cheile în contact. Acorduri de muzică populară
se auzeau în surdină.
Relu se bucura că era autobuzul plin. Altădată i-ar fi înjurat pe toţi de mamă
în sinea lui dacă le-ar fi trăznit prin cap să plece la drum o dată cu el. L-ar fi
deranjat teribil plenitudinea de geci şi mantale urât mirositoare, geana pală
de lumină care se zărea pe fereastră şi care-i amintea de aşternutul cald pe
care-l lăsase acasă. Plecările matinale îl enervau la culme numai pentru faptul
că într-un spaţiu restrâns era nevoit să împartă aerul pe care-l respira cu mai
multe suflete. Acum însă era recunoscător că nu era singur. oamenii aceia,
liniştea care se aşternuse în pofida mulţimii călătorilor îi dădeau o senzaţie de
familiar care-l îmbia să se lase în voia gândurilor. trebuia să se gândească
la moartea iminentă a maică-si care-i dăduse toate treburile peste cap. Îşi
propusese să meargă de Crăciun la ţară. De dragul maică-si îşi dorise să-şi
petreacă sărbătorile acolo. Maică-sa nu mai bea de când scoseseră via, aşa
că nu mai erau motive de scandal. Dar acum...
vedea deja pe toată lumea îmbrăcată în veşminte de doliu, simţea deja
mirosul de lumânări şi de busuioc, atmosfera de o apăsătoare tristeţe, frigul
nopţilor de veghe. o vedea pe sora-sa cu basma neagră pe cap, cu ochii
umflaţi şi înroşiţi de plâns bocind în hohote la căpătâiul maică-si, îl vedea pe
Mihai (fratele mai mic care se născuse cu retard şi cu un defect de vorbire.
Maică-sa fusese mulţi ani bolnavă după ce îl născuse. Copilul crescuse la
Marieta. Abia pe la 5 ani începuse să articuleze câte un cuvânt) la uşă cu
căciula în mână neîndrăznind să intre şi să se apropie de catafalc (lui Mihai
îi era frică de morţi încă din copilărie - maică-sa nu era o excepţie). Imaginile
acestea parcă-i accentuau senzaţia de frig.
Autobuzul făcu o primă oprire. Coborâră două femei şi-un copil. Şoferul
se dădu jos să le descuie la bagaje. Relu le privea depărtându-se prin ploaie
şi parcă simţea apa şiroindu-i pe şira spinării. nu-şi mai simţea picioarele şi
avea senzaţia că sângele nu-i mai circula. Îngheţul acesta îi paralizase parcă
şi inima. Şi-ar fi dorit să se poată întinde şi să doarmă, să-şi scoată pantofii şi
să-şi frecţioneze labele îngheţate însă abia se mişca. Cele două coroane de
flori pe care primise instrucţiuni să le aducă îl dezgustau căci i se păreau vulgare.
Frunzele lor din plastic, panglica aceea pe care se scrie „Regrete eterne!”
familia Cutare sau „nu te vom uita niciodată!”... formule încărcate de truism
ce se prezentau ca dovezi ale unei pierderi obişnuite lipsită de particularitate.
Relu îi dispreţuia pe aceia pentru care moartea altora devenise o industrie.
„În fiecare zi mor oameni, se gândea Relu, de aceea cei care vând coroane
de înmormântare sunt cei mai câştigaţi. noroc că nu mor toţi comercianţii de
coroane o dată, altfel lor de unde li s-ar mai pune frunze de plastic cu «Regrete
eteme!» pe morminte?
În fiecare zi moare mama cuiva. E firesc să doară şi suferinţa noastră
să ne pară mai altfel decât a altora. Suferinţa creează nelinişte iar neliniştea
în paroxismul său plasează omul în centrul universului. omul ajunge să nu
EX PONTO Nr. 4, 2011
49