Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

în apărarea libertăţii, cale a creaţiei în concordaţă cu credinţa, ca o sfidare
constructivă a aparentei necesităţi, ca o împlinire luminoasă.” Şi gheorghe
grigurcu accentuează faptul că „libertatea, sub condeiul marelui scriitor, duce
la o postură, până la un punct, rebelă. Mişcarea demistificatoare de natura
unei religiozităţi nedeclarate, se îmbină cu un existenţialism negativ, tradus
prin simţământul unui individ ce navighează pe o barcă fragilă, în furtunile
haosului”. o ispită luciferică e asumată în vâltorile contingentului dătător de
angoase şi coşmaruri.
Pentru a se debarasa de fals, Eugen Ionescu se îndoieşte şi neagă cu
înverşunare. Aspiraţia sa la certitudine trece printr-o fază ostentativ agnostică:
„toţi înţeleg şi explică tot. Sunt singurul din lume care nu înţelege nimic, ei
au chei şi şperacle.”
Eugen Ionescu se vrea în afara istoriei, adică într-o nedeterminare, într-o
neangajare (îl detestă pe Sartre), care oglindeşte tendinţa de întoarcere la
primordialitate. Doar scutit de „pasiunile şi fanatismele istoriei” se simte liber,
capabil de o cunoaştere (contemplaţie) nealterată.
Eugen Ionescu face tot posibilul pentru a se sustrage contextualizării
temporale. nu o dată se pronunţă împotriva demagogiei actualiste, ecou al
unui libido dominandi. Îi repugnă sloganul „să nu fii în urma timpului tău”, sub
care se ascunde o eclipsare a libertăţii persoanei. Autorul Rinocerilor n-a
ezitat a respinge moda comunistă, în virtutea unui bun-simţ ce părea nu numai
demodat, ci şi reacţionar. Conformându-şi comportarea cu principialitatea nu
s-a dat în lături, după cum se ştie, a lua atitudine, între cei dintâi intelectuali
occidentali notorii, împotriva unei stângi oarbe sau făţarnice, care făcea
jocul totalitarismului sovietic: „Acum ni se spune: libertatea, generozitatea,
progresul sunt la stânga. În modul acesta, se dă girul duşmanilor libertăţii, ai
generozităţii, ai iubirii, ai simpatiei umane, se dă girul membrilor inconştienţi
ai juriului premiului nobel care, după ce au dat premiul marelui erou Pasternak,
au îndrăznit, în continuare, să-i dea valetului dictatorilor, lui Solohov, sau
lui Sartre, avocatul tiranilor care se disimulează sub masca sentimentelor
«nobile»”. Refuzul istoriei nu înseamnă indiferenţă la nedreptăţile ei. Eugen
Ionescu e conştient că, în perioada postbelică, stânga a devenit principalul
pericol al omenirii deoarece „încarnează un spirit mai periculos, mai feroce,
bântuit de nevoia tiraniei”. Cu sagacitate, dibuie mecanismele contradictorii
ale trudei, intelighenţiei franceze, înfeudate marxism-leninismului.
„Dar apărarea libertăţii", susţine gheorghe grigurcu, se împleteşte cu o
căutare a libertăţii. Dacă pe tărâmul istoriei, aceasta poate fi păstrată printr-o
cultivare a eului, printr-o distanţare a lui de faptele alienării reducţioniste, pe
tărâmul lăuntric al eului însuşi ea este vizionar adâncită prin pipăirea rădăcinilor
ei religioase.
Ipostază a lui Dumnezeu, libertatea e infinită. Fără a se declara deschis
întru credinţă, Eugen Ionescu îi urmează spiritul. E ca un om legat la ochi,
într-un joc de-a baba oarba, care izbucneşte în cele din urmă a-l prinde în
braţe pe cel căutat.
Morfologia meditaţiei ionesciene e una creştină. Împrejurare cu atât mai
emoţionantă, cu cât vocaţia literară apare spontan direcţionată în afara oricărui
tezism. Se manifestă astfel în homo religiosus reflex. Scriitorul e obsedat de
imago-ul purităţii iniţiale. Facerea îşi descoperă pentru el valorile târzii, de
lumină umedă şi proaspătă, într-un peisaj al elementelor abia defalcate:
„Există câteodată, în aprilie, dimineţi limpezi, de o graţie uşoară, foarte
fragilă. În acele momente, pare că universul de-abia s-a născut, că abia
EX PONTO Nr. 4, 2011
103