Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

EX PONTO Nr.4, 2011
172
Domeniilor Publice în 1885, al Internelor în 1896 etc. Ca un apel la memoria
culturală, fotograful Paul Filip a realizat un important album, Bellu Panteon
Naţional 16 cu principalele monumente funerare care se regăsesc în cel mai
mare cimitir al capitalei, multe purtând semnături celebre. A. Jeanjaquet relua,
în 1912, elogiul exponenţial al acestei sculpturi funerare cu ocazia celei
de-a xx-a Expoziţii de Pictură şi Sculptură din cadrul Salonului de Primăvară
al Tinerimei artistice. „După mine, opera care reprezintă realizarea cea mai
inteligentă, cea mai mare, a unui adevărat talent – nu pot cere geniu de la
toată lumea, - opera care reprezintă acea sforţare ce uneşte laolaltă inteligenţa
şi ştiinţa, e desigur cavoul Stolojanilor de Clavel şi Paciurea.” 17 observaţiile
criticului le prelungesc pe cele ale lui tzigara-Samurcaş privitoare la noutatea
transpunerii din bidimensionalul iconografiei în tridimensionalul sculpturii chiar
dacă nu utilizează termenul de neo-bizantinism. „Şi să observăm că aceasta
nu e la drept vorbind nici sculptură, nici baso-relief, ci numai o aplicaţiune a
iconografiei noastre.” 18
Sculptura se înscrie, fără dificultate, în estetica Jugendstil-ului într-un mod
care face posibil reconsiderarea relevanţei modalităţilor de reprezentare ale
unei arte bidimensionale într-o artă care beneficiază de o dimensiune în plus,
precum sculptura. Avem în această operă un caz aparte şi o soluţie inedită.
Corpul îşi pierde dimensiunea volumetrică, volumul tinde să urmeze ghidajul
şi definiţia liniei, până la pierderea ipotetică a celei de-a treia dimensiuni. Paciurea
nu a jucat până la capăt această posibilitate, ci s-a mărginit să rezolve
o problemă tehnică. Stilizarea, în sensul elongaţiei corporale respectând un
raport anatomic, corespunde unui hieratism al liniei similar efectului urmărit
în pictura lui El greco. Astfel, corpul Madonei este prelungit intenţionat, volumul
este pe punctul de a suporta o transubstanţiere care dizolvă una din
dimensiuni împingând întregul ansamblu spre bidimensionalitatea iconografiei
bizantine. Acest fapt, în opinia lui Ion Frunzetti, ţine de utilizarea unui alt tip
de sintaxă a sculpturii. „În cazul recursului lui Paciurea la un tip de sintaxă
nouă a sculpturii, care să poată utiliza morfologia, transpusă tridimensional,
a bidimensionalităţii decorative bizantine, operează aceeaşi lege a implicării
conştiente a sensului direct în semn.” 19
După Ion Frunzetti, tiparul Art nouveau, filtrat de iconografia bizantină
imprimat însă sculpturii, nu este rezultatul unei opţiuni estetice ca urmare a
unei reale afinităţi pentru Jugendstil şi Art nouveau a sculptorului, ci consecinţa
unei soluţii tehnice privind reconcilierea sculpturii, prin excelenţă volumetrică,
cu bidimensionalitatea canonică a picturii bizantine care topeşte orice relief în
hieratismul sever al liniei, scoţând orice obiect sau personaj în afara timpului,
a istoriei, într-o dimensiune transcedentală, liturgică. Pictura bizantină este
antimimetică, nu urmăreşte identificări de ordin spaţial sau fizic. Art nouveauul
sesizează tocmai efectul decorativ al liniei şi spiritualizarea ei în pictura
bizantină. Paciurea alege să urmărească virtuozitatea acestei linii reducând
rolul unei dimensiuni prin efectul de contiguitate. Ion Frunzetti insistă asupra
faptului că această soluţie ingenioasă nu constituie rezultatul unui program
estetic, iar faptul că sculptorul a sistat procedeul ar putea să-i dea dreptate.
„S-a vorbit despre experienţa lui Paciurea din 1911 în termeni care ar pretinde
punerea în relaţie a sintezei operate de el între sculptura tridimensională şi
fresca bizantină, cu pictorialitatea sau graficitatea sculpturii în sânul mişcării
contemporane cu acest eveniment, denumită „Art nouveau”. Unul din argumentele
sincronizării lui Paciurea cu „Modern-Style”-ul, ar fi, după opinii ce
au răsunat la noi după cele două războaie, nevoia de a extrage sculptura