Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

mai dormi bre noaptea? Să nu-mi spui că şi Corina ştie de toate astea. I-a
văzut rănile de pe corp?
- nu, n-a văzut, dar ştie. Măi băiete ce era să fac? nu puteam eu să mă
pun contra lu’ frate-meu oricât de rău îmi părea de mă-ta. n-o mai aduceam
înapoi dacă spuneam la miliţie ce-a făcut tac-tu. Şi-apoi ştiu că mă-ta n-ar fi
vrut să-l dau pe mâna poliţiei. Ea nu mai voia decât linişte săraca. Era obosită
de viaţă.
- Sigur... mai bine erai complice la crimă decât să faci dreptate. De-asta
ai acceptat cu atâta uşurinţă gândul că ticălosul ăla a omorât-o cu cruzime.
Din cauză că - zici mata - era obosită de viaţă. Ţi-era tot una dacă murea de
moarte bună sau era omorâtă cu cruzime. Ideea era că într-un fel sau altul
trebuia să moară. Mata care ziceai că ţii la ea ca la o soră... Cu ce haine aţi
îmbrăcat-o? I-aţi pus haina de piele şi pantofii că m-am uitat în dulap şi nu
le-am văzut?
- nu, nu p’alea. P’alea le-a luat Corina că zicea că n-are haină de piele
şi lu’ mămic’ta nu-i mai trebuie. Era păcat de haină că-i aproape nouă să o
ducă în pământ să... Marieta se opri la timp... „o mănânce viermii”, completă
în gând. A adus o haină mai veche de-a ei şi roasă pe la mâneci şi-a îmbrăcat-o
cu aia.
- nemernicilor… Animalelor… de o haină v-a părut rău dar de halul în
care a omorât-o nenorocitul ăla nu v-a păsat... Mi-e scârbă... Să vă fie ruşine
şi ţie bre mai mult decât toţi celorlalţi! Degeaba ai trăit, bre. n-ai avut curaj
să faci ce trebuie măcar o dată în viaţa mata. toată viaţa ai tremurat de frica
criminalului ăstuia. Ce poate să-i aducă linişte acum femeii ăleia bre? Mulţumirea
că a murit bătută ca un câine? A murit ca un câine, aţi înmormântat-o
ca pe-un câine îmbrăcată în nişte zdrenţe. Şi când mă gândesc că toţi aţi ştiut
şi aţi consimţit să ascundeţi totul mi se face greaţă.
- Măi băiete, vrei nu vrei ăştia suntem şi am făcut cum am ştiut mai bine.
vrei să ne râdă lumea? Ce puteam face? n-o mai aduceam înapoi. n-am
vrut să afli ca să nu faci ceva împotriva lu’ tac-tu’ că destul v-aţi prigonit până
acum. M-am gândit şi la Corina care trăieşte din pensia lu’ tac-tu’ acum că titi
a rămas fară servici. Le mai dă porumb, grâu pentru animale că altfel din ce
să trăiască? gospodăria asta trebe să rămână în picioare că din ea trăieşte
soră-ta şi frate-tu’ şi numa tac-tu’ îi ştie rostu’. Mihai e neînsurat, fără servici,
fără rost. Cât e tac-tu’ se găseşte şi pentru el o farfurie de mâncare, un pat
unde să doarmă.
- Bre, astea-s motive de doi lei. S-ar fi descurcat ei într-un fel sau altul.
Eu i-aş fi ajutat. Îl luam pe Mihai cu mine şi îi găseam un loc de muncă. Îi
mai trimiteam bani Corinei. Fapta asta nu trebuie şi nu poate să rămână nepedepsită.
Inutil să mai pierd vremea cu palavre. Ştiu ce am de făcut. Am să
rezolv eu însumi treaba asta.
- Măi băiete unde vrei să-l iei tu pe Mihai la oraş când el abia ştie să scrie
şi să citească? Lasă-l aici unde e măcar printre ai lui. Unde vrei tu să-l duci
printre necunoscuţi să-şi râdă de el? Îl vezi doar cât e de neajutorat. Cum să
rămână pe capul tău băiatul ăsta care numai că nu face pe el? vreodată te-oi
însura şi tu... nu se poate să rămână pe capul tău. tac-tu’ îi ştie rostu’.
- Lasă-mă bre cu astea. De Mihai am eu grijă dar pe animalul ăsta nu-l
las să scape chiar de-ar fi să mă chinui o viaţă întreagă.
- Ce grijă, băiete, ce grijă? De mă-ta n-ai ştiut nimic cât a fost în viaţă iar
acum te- ai trezit să le iei tu în grijă pe toate? Lasă lucrurile aşa cum sunt.
Are Dumnezeu grijă de toate. tac-tu nu mai e de nici o lege. Îi e totuna dacă
EX PONTO Nr. 4, 2011
59