Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

nostalgia paradisului pierdut, îngropat adânc, într-o „amforă”. Aşa se explică şi
opţiunea pentru melodramă, definită ca „formă de teatralitate care subliniază
eforturile auctoriale de a ajunge la o reprezentare autentică a vieţii” 3 .
1. Aici are loc cea dintâi prelucrare a motivului dragostei florentine ce va bântui
până târziu, ca o puternică obsesie, imaginaţia scriitorului (volumul Crinul, din 1913,
reia aceleaşi texte, fără modificări substanţiale).
2. gabriela omăt crede că holban l-a influenţat pe Lovinescu, invocând un fragment
din romanul Viaţă dublă (E. Lovinescu, „Sburătorul”. Agende literare, vol. 5, p.
458): „Unele accente dovedesc că prozatorul Lovinescu a fost între timp marcat de
anumite experienţe romaneşti de referinţă, dintre care O moarte care nu dovedeşte
nimic a nepotului său Anton holban pare să fi fost cea mai obsedantă”. Dar romanul
lovinescian datează din 1913 în prima lui variantă (iar variantele ulterioare, ca de obicei
când vine vorba de „revizuirile” lovinesciene, nu aduc noutăţi semnificative), şi la
acea dată nepotul de soră al criticului, în vârstă de 11 ani, încă nu se apucase de scris
romane. nu întâmplător, când apare O moarte care nu dovedeşte nimic Lovinescu va
aprecia instinctul artistic al lui holban tocmai datorită finalului, în care nu făcea decât
să regăsească o situaţie psihologică din propria sa literatură, exploatată mai întâi în
nuvelă şi preluată apoi în roman. Fenomenul de intertextualitate trebuie căutat nu în
Viaţă dublă, ci în O moarte... Pornind de la însemnarea din 2 iulie 1931: „holban, lungă
discuţie (moartea eroinei”), gabriela omăt trimite la o secvenţă din textul intitulat Trei
măşti funerare (Cincinat Pavelescu, Petre Sturdza, Anton Holban), din vol. Memorii.
Aqua forte, ed. cit., p. 311: „În aceste enigmatice cuvinte ale finalului („poate a lunecat...”,
n. n.) am văzut graba eroului de a se scutura de povara remuşcării. În definitiv,
îşi spunea el, poate nu s-a sinucis, ci a lunecat; nu era aşadar vinovat cu nimic. În
convorbirea de atunci, holban mi-a dat însă altă interpretare. Eroul nu se descărca
de povara remuşcării, ci îşi introducea în suflet un nou element de incertitudine şi de
suferinţă. (...) nu-l chinuia deci remuşcarea, ci nemulţumirea că nu fusese satisfăcut
în nevoia lui de siguranţă şi poate de orgoliu.”.
3. Peter Brooks, The Melodramatic Imagination, Balzac, Henry James,Mmelodrama
and The Mode of Excess., Yale University Press, new haven and London, 1976, p.
14.
EX PONTO Nr. 4, 2011
91