Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

cumperi un paşaport simbolic pe care ţi se aplică ştampila de liberă trecere.
Un gest de neuitare ce poate fi înterpretat în funcţie de receptor.
Un loc interesant pentru oricine vizitează Berlinul este Potsdamer Platz.
Chiar înainte de primul Război Mondial era recunoscută ca cea mai mare
piaţă din Europa. Monumentala ei arhitectură ilustrează legătura dintre trecut
şi viitor. Prin multiplele transformări pe care le-a suferit de-a lungul vremii,
Potsdamer Platz reflectă într-un fel istoria germaniei.
De sus, din turnul cel mai înalt, beneficiezi de panorama completă a Berlinului
ce se deschide ocolindu-l de jur împrejur, în spaţiul anume amenajat,
unde se ajunge cu cel mai rapid lift din Europa; la etajul 24 te poţi răsfăţa
cu o cafea sau o răcoritoare. De acolo, de sub cer, Berlinul pare fascinant.
toate muzeele, toate bisericile, clădirile semnificative, Poarta, parcul, râurile
pe care le-am văzut de jos, ni se înfăţişau privirii de deasupra într-o imagine
generală, unificându-le, dându-le importanţa pe care o aveau în ansamblul
unei mari capitale europene.
Jos, la baza blocurilor din acest ansamblu arhitectonic se aflau restaurantele,
berăriile cu grădinile lor de vară, unde era linişte şi răcoare. Acolo ne-am
găsit şi noi un loc şi am băut o bere neagră „in memoriam”, amintindu-ne că
e 17 iulie, ziua de naştere a celui ce a fost soţ şi tată de neînlocuit. Cel mai
bine ne-ar fi fost să fim toţi trei.
Încet, încet paşii ne-au purtat pe străzi labirintice înapoi spre hotel. Pe
marile bulevarde ne-a întâmpinat din loc în loc mascota marelui oraş „Ursul
berlinez” în diferite ipostaze, statui mai mari sau mai mici, viu colorate în
verde, galben, roşu, bleumarin, stând în cap sau în picioare, grupate sau nu,
prezente din 2002 în locuri publice, distrând copii şi oameni maturi, purtători
de bunăvoinţă şi pace. Am intrat prin magazine, ne-am încărcat cu vederi şi
bucăţele din zidul Berlinului, ambalate frumos în punguliţe de plastic şi cu o
pată de culoare, aşa cum a fost ea imortalizată pe zid, în desenele grafitti, ca
să fie mai convingătoare prezenţa noastră în germania când ne vom întoarce
acasă. Mi-a trecut prin minte faptul că e inepuizabil „zidul”, că după douăzeci
de ani vitrinele încă sunt pline de aceste mărturii, ca lemnul Sfintei Cruci din
care se mai comercializează şi astăzi, după mai bine de două mii de ani, câte
o bucăţică. Poate că nu-şi are loc o astfel de răutate, că nemţii sunt nemţi,
dar în final tot oameni.
Mă aflam la capătul călătoriei mele prin Berlin şi eram cu sufletul plin de
emoţii şi încântare, luam cu mine un film mental a tot ceea ce văzusem şi
mai cu seamă şansa de a fi fost cu fiul meu undeva în lume, nu la noi acasă,
dar în siguranţă şi cu bucurie.
Duminică dimineaţa, în aeroport, ne pregăteam să ne luăm zborul, fiecare
în direcţii diferite, la numai o oră distanţă unul de altul. Berlinul rămânea în
urmă, în lumina zilelor de vară, sub cerul senin şi sub binecuvântarea celor
ce iubesc pacea şi frumosul.
EX PONTO Nr. 4, 2011
199