Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

EX PONTO Nr.4, 2011
96
D’ale carnavalului lui I. L. Caragiale. Povestea pe care o ţese dramaturgul e
o poveste de mahala în care recunoaştem personaje din Cântice ţigăneşti:
farfuza, gagica, individul fără căpătâi, pierde-vară.
Balcanismul piesei era sugerat de Miron Radu Paraschivescu prin trimiterile
către lumea lui P. Istrati, iar complicaţia psihologică modernă prin Mihail
Sebastian. Preferinţa pentru lumea mahalalei îi limitează universul creaţiei.
Subiectul piesei Asta-i ciudat!... este neverosimil şi tratat cu mijloacele melodramei.
Atmosfera de mahala este decorativă, nu are fragranţa din Cântice
ţigăneşti. Lumea hoţilor este pusă într-o lumină romantică, supărătoare prin
falsitate, schematism şi absenţa mesajului.
Acţiunea este plasată într-o cârciumă al cărei stăpân este gazdă de hoţi.
El primeşte de la Broasca şi Şarpele obiecte de furat şi împreună plănuiesc
să-l calce pe ministrul Alimănescu, plecat la Sinaia. La cârciumă apare şi
Mangelica, hoaţă şi ea. Personajele au o psihologie sumară, iar încercările
scriitorului de a atribui fineţe şi profunzime unor declasaţi apropie lumea
aceasta de Cântice ţigăneşti şi explică finalul neverosimil.
Intriga de tâlhari este dublată de o poveste de dragoste. Mangelica visează
la o iubire imposibilă, la un Făt-Frumos cu „mustaţa ca mătasea porumbului” şi
este iubită, în acelaşi timp, de Broasca şi de cârciumar. Încurcăturile nu provin
din aceste „legături primejdioase”. Firul dramatic se derulează pe povestea
furtului de la casa ministrului Alimănescu.
A doua zi după jaf, la cârciuma infractorilor, apare un „domn” timid şi elegant,
care într-o primă fază se arată a fi chiar ministrul prădat, dar, care, de
fapt, e un hoţ evadat care-şi însuşise prin rapt hainele şi actele acestuia…
Piesa se încheie cu plecarea hoţilor la timişoara pentru a-şi pierde urmele.
În afară de pasiunea lui Miron Radu Paraschivescu pentru teatru nu sunt
prea multe lucruri care să reziste. Piesa ar fi putut fi un roman al mahalalei,
dar a eşuat, ratând povestea, într-o piesă neverosimilă cu personaje neviabile
şi final absurd.
„…noi nu putem face oameni…şi nici nu-i putem face altfel decât
sunt ei…”
Foarte aproape de poezie, prin semnificaţii şi reflecţii, ipostaze tipologice
este În marginea vieţii. Că Miron Radu Paraschivescu este mai mult poet decât
dramaturg o arată şi dificultatea de a pune nume potrivite personajelor. Sunt
aceleaşi nume generice ca şi-n Asta-i ciudat!..., iar când au nume, le au pe cele
mai banale – Popescu, Florica (simbolic, în intenţie, prin apropierile vegetale
pe linia efemerului, a fragilităţii, dar şi prin sugestiile folclorice, populare…).
În marginea vieţii aduce câteva personaje generice – Poetul, omul cu
Mască, Plugarul – ca metafore pentru a ilustra posibile atitudini în faţa vieţii,
într-o manieră expresionistă. Sunt personaje poziţionate la marginea vieţii,
inadaptate, care suferă cu/din plăcere. Intriga este dată de povestea de
dragoste dintre Poet şi Florica (singura individualizată prin nume, sugerând,
cum spuneam, atât vegetalul – fragilitate, gingăşie, cât şi provenienţa umilă),
susţinută de toţi ceilalţi, dar nerealizată.
Şi în această piesă, Miron Radu Paraschivescu demonstrează cum poate
o bună idee în punctul de plecare să se degradeze sub presiunea banalului şi
a facilului. El are o predispoziţie permanentă spre sentimentalism care-l duce în
melodramă. obsesia evadării dintr-un spaţiu strâmt ne-ar duce cu gândul la surorile
lui Cehov, dar el nu reuşeşte să transgreseze banalul, să-i dea strălucire.