Nr. 4 (33) anul IX / octombrie-decembrie 2011 - ROMDIDAC

ştiinţa şi evoluţia, pentru că este mult mai formal, mai nefamilial decât casa.
La fel se întâmplă şi în ceea ce priveşte asemănarea cu lumea închisă: există
deosebiri precum faptul că muzeul este o instituţie reală, o clădire care există
în realitate. Apoi, muzeul apare în cadrul lumilor închise din ficţiune sub forma
unui cronotop, îndeplinind anumite funcţii prin raportare la tipul de descriere
în care se încadrează. Într-o descriere reprezentativă, căreia îi corespunde
un punct de vedere obiectiv, obiectul descris fiind supus observaţiei, muzeul
sau exponatul de muzeu poate avea o valoare simbolică, difuzând în text o
informaţie legată de o formă de cunoştere, fiind astfel supus funcţiei mathezice
a descrierii. Sau poate ordona un sens, îndeplinind o funcţie semiozică, la fel
cum e posibil să participe la asumarea funcţiei mimetice de către descriere,
funcţie prin care descrierea îşi construieşte reprezentările. Deşi, cel mai probabil
este să întâlnim muzeul într-o descriere de tip topografie, care reface
imaginarul social al unei epoci. Iată, descoperim şi o funcţie socială muzeului,
care îi amplifică sau demonstrează, paradoxal, deschiderea.
La polul opus, deschiderea pare a fi sinonimă cu ne-mărginirea, eliberarea
de sub limite, plonjarea în exterior, în necunoscut, în social, în afară. În cazul
casei, ne gândim la uşile sau ferestrele deschise, prin intermediul cărora
înăuntru şi în afară se contopesc, graniţele dintre ele se sparg astfel încât nu
le mai putem disocia. Există mai multe concepte compatibile cu deschiderea,
nu numai cel de casă. o lume deschisă este cea la care avem acces. Lumea
ficţională la care avem acces ar putea fi teatrul care implică, drept mişcare
scenică, interacţiunea cu publicul. Dacă încercăm să aplicăm muzeului acest
concept al deschiderii, observăm că muzeul, privit atât ca instituţie, cât şi în
calitatea sa de clădire, este deschis vizitatorilor, permite pătrunderea în interiorul
său oricui îndrăzneşte. La fel ca şi casa, se deschide exteriorului prin
uşi şi ferestre, dar, spre deosebire de o casă, el se deschide şi oamenilor de
orice fel, nu numai prietenilor celor care o locuiesc, aici care lucrează în cadrul
unui muzeu. Are loc, deci, un soi de interacţiune cu oamenii, la fel ca într-o
lume deschisă sau o interacţiune a interiorului cu exteriorul, prin intermediul
vizitatorilor. Iar dacă îl privim ca pe o scenă, al patrulea perete ar putea fi
reprezentat de vizitatorii cu care actorii, piesele de muzeu, intră în contact.
Exponatele vor juca rolul actorilor prin fiecare replică pe care o transmit direct,
prin etichete, sau indirect, prin idei şi emoţii, spectatorilor.
Intim versus oficial
Întorcându-ne la ideea de intimitate pe care o casă o presupune, acest
fenomen poate fi remarcat şi la muzeu, într-o clară şi naturală antiteză cu
sobrietatea, însă este necesar sa facem câteva precizări cu privire la aceste
sentimente, concepte în relaţie cu spaţiul. Intimitatea este, mai degrabă, un
tip de siguranţă pe care ţi-l dă un spaţiu de obicei închis, precum casa în care
locuieşti sau maşina personală. În cazul spaţiilor deschise, o astfel de siguranţă
ţi-o oferă şoselele, însă nu putem vorbi aici despre intimitate. Un spaţiu
devine intim atunci când îţi permite să te despovărezi de normele sociale, de
exterior- ne referim la regulile pe care trebuie să le respectăm când suntem
într-un grup sau la serviciu, la şcoală, la magazin, în tramvaie, în general
într-un mediu public-, să scapi de rigiditatea lor şi să fii familiar cu totul din
jurul tău, când eşti tu cu tine, fără reţineri, cu visurile şi gândurile tale, când
îţi găseşti acolo confortul şi buna-dispoziţie. orice spaţiu cu care stabileşti o
astfel de relaţie îţi este intim.
EX PONTO Nr. 4, 2011
181