1985 Sven Hassel Comisarul

odinioară fusese o gară, se văd multe locomotive distruse de obuze şi vagoane de marfă arse. Un tren de
persoane a nimerit, probabil, direct sub ploaia de oţel şi foc; cadavrele soldaţilor sunt împrăştiate peste tot.
270 " • '
O bătrână bâjbâie printre dărâmăturile a ceea ce fusese cândva satul ei. Adulmecă aerul cu prudenţă,
asemenea unei feline care se furişează printr-o pădure întunecoasă. Şuieră o singură împuşcătură şi femeia
cade, se târăşte puţin, apoi se prăvăleşte între ruine, ca o paiaţă dezarticulată.
— Oare de ce-au făcut asta? suspină Porta întristat. BucBraţi-vă de viaţă cât mai puteţi, băieţi.
Aveţi şansa s-o pierdeţi foarte curând!
— Mă întreb ce-o fi gândind un individ care se trezeşte împuşcat? spune Micuţul cu interes. Oare mai ai
răgaz să-ţi pară rău de timpul pierdut?
— Totul se petrece atât de repede încât nu-ţi dai seama de nimic! spun'e Bătrânul.
— Dar unii dintre ei urlă multă vreme, protestează Micuţul, îngândurat.
— Da, cred că ai dreptate, aprobă Bătrânul, obosit. Obuzele încinse la roşu brăzdează cerul, venind de
pe malul
opus al râului. Cad printre ruine, spulberând rămăşiţele pereţilor năruiţi. Bateriile germane de rachete
răspund de undeva de după copaci. Un val de flăcări se înalţă spre cer. Pretutindeni răsună bubuiturile
exploziilor, de parcă o mie de demoni turbaţi năvălesc pe pământ." Uriaşa puşcărie OGPU din Stirti se
năruie arzând. O întreagă salvă de rachete sfărâmă acoperişul. Ţiglele zboară tocmai pe celălalt-mal al
râului. Zidurile groase de un metru se prăbuşesc; pretutindeni se întind nori imenşi de praf şi tencuială,
ajungând până în Piaţa Proletarilor.
Un şir lung de celule ale închisorii apare în spatele peretelui
căzut.
— Isuse şi Mărie, exclamă uimit Micuţul. Ia uite cum cade
puşcăria asta nenorocită!
— Asta-şi doreşte cel mai mult un deţinut, spune Porta, luând o ţigară de la micul legionar. Trebuie să
le fie totuşi destul de neplăcut celor de-acolo atunci când nişte nebuni în uniformă se apucă sâ-i
bombardeze.
— Vedeţi cerul? întreabă Bătrânul, cu o voce stinsă, (îşi încrucişează mâinile sub cap.) De
necrezut, câte stele!
Ne întindem pe iarba plină de rouă şi încercăm să ne destindem în întunericul nopţii de vară. Râul aruncă
sclipiri ca un colier împodobit cu diamante.
Undeva, departe, pe malul celălalt al râului, artileria grea rusească bubuie ameninţător. Obuzele trec la mare
distanţă deasupra capetelor noastre, vuind asemenea unui tren de marfă care traversează un pod de oţel.
Brusc, strălucirea stelelor este înghiţită de lumina orbitoare a unei ploi de paraşute cu magneziu. Văpaia
albă învăluie totul: ruine, cadavre, trenuri
• • • - . 271
distruse, tancuri zdrobite, tunuri contorsionate. Ploaia crudă de magneziu încins dezvăluie un peisaj
dezolant. Orice cotlon şi orice crăpătură din pământ se ivesc ca nişte prevestiri ale unei morţi violente şi
rapide. Dârele de foc par încrustate pe cer dintotdeauna, iar lumina lor cade ca un şuvoi de sânge alb, în
care se reflectă ruinele şi malurile râului.
După ce ultima flacără se stinge şi stelele strălucesc din nou deasupra noastră, ne ridicăm cu grijă şi privim
încordaţi prin întunericul nopţii; ştim că moartea ne pândeşte de după fiecare copac şi de după fiecare
stâncă.
Tunurile bubuie iarăşi. Ecoul exploziilor răsună de-a lungul râului. Flăcările au sclipiri colorate. Fumul urât
mirositor ce se ridică din tancurile care ard capătă o nuanţă albăstruie. O mitralieră latră şi un şir lung de
trasoare zboară de pe un mal al râului pe celălalt.
Un sunet sfâşietor se desluşeşte în depărtare. Izbucnesc flăcări şi soldaţii se aruncă la pământ, ascunzânduşi
faţa în iarba umedă.
Lanurile de porumb ard, trosnind puternic de parcă mii de petarde ar fi fost aruncate în vâlvătaie. Deşi iarba
e îmbibată de rouă, ne lungim osteniţi sub tancuri, cu o singură dorinţă: să dormim o sută de ani.
Din cele trei companii de tancuri grele, doar cei treizeci şi şase de Tigeri, care aşteaptă la marginea pădurii,
au scăpat din iadul de foc şi oţel. Sunt numai funingine, iar vopseaua lor galben-verzuie e crăpată şi se
cojeşte.
Majoritatea au rămas fără aripile şenilelor, şi blindajul le e boţit şi găurit. Şenilele late păstrează urme de
carne şi sânge. Bucăţi de trupuri omeneşti şi de animale atârnă de fiecare articulaţie. Membrii echipajelor sau
obişnuit demult cu o asemenea privelişte. Mai greu de suportat e mirosul. Ni s-a impregnat în piele şi în
haine. Bătrânul spune că-1 vom purta cu noi toată viaţa.