1985 Sven Hassel Comisarul

zgomote asurzitoare. Din pământ răsar o puzderie de nori roşietici, în formă de ciupercă. Sunt rachetele
îngropate în zăpadă, care explodează. Artileria grea rusească răspunde atacului. Aerul pare invadat de scrâşnete
de metal. Proiectilele cad ca o grindină. Nimic nu e cruţat. Pădurea îngheţată de pe culmea dealului e rasă de pe
faţa pământului dintr-o mişcare în evantai a tunurilor. Rămân doar câteva ciozvârte de trunchiuri.
Flăcările înaintează încet, mistuind totul în cale. Totul e nimicit.
Suprafaţa de teren pare de nerecunoscut; arată ca şi cum ar fi fost sfâşiată în toate direcţiile de cuţitele unui plug.
Peste tot, cadavre şi răniţi care cer ajutor.
Când să ne ridicăm în picioare, se aude un zgomot de parcă milioane de butoaie de tablă s-ar rostogoli pe cer.
122
O explozie asurzitoare zguduie pământul şi o perdea colosală de flăcări se înalţă către cer. Julius Heide trage un
ţipăt şi îşi sapă o groapă în zăpadă alături de Porta.
Feldwebel Brandt e proiectat afară din adăpostul pe jumătate distrus. Sângele îi curge şiroaie pe faţă. Se
prăbuşeşte tăcut în mijlocul nostru. O companie de infanterie caută adăpost, dar e proiectată în aer. Pe pământ
aterizează numai bucăţi de carne sfâşiată, mustind de sânge.
— Doamne, ai, milă de noi. plânge Leutnant Gernert isteric. Idioţii au deschis focul prea târziu!
Un şuier pătrunzător îi curmă vorba; casca îi e despicată. Are o jumătate de faţă complet zdrobită şi curând se
scufundă în propriul sânge.
— Ruşii! Vin ruşii! zbiară nişte grcnadieri îngroziţi. Coboară dealul cu o asemenea viteză, încât ai crede că
însuşi diavolul e pe urmele lor.
Barcelona trimite o rafală prelungă în ceva ce pare a fi un rus. înşfac o grenadă de la centură, trag inelul şi o
arunc.
Tunul* antitanc latră ameninţător, alăturându-se răpăitului prelung al mitralierelor grele.
— Până aici ne-a fost! se tânguie Porta cu o privire îngheţată, fixându-şi patul puştii în umăr. în
faţa noastră se ivesc prin ceaţă căşti decorate cu stele.
— Uraa! Uraaa! se aud strigăte răguşite, în vreme ce hoardele în kaki se revarsă din moara
de pe creastă. Ne pregătim în grabă armele automate. Mitralierele latră spre umbre. Grenadele cad
ca o grindină în mijlocul grupurilor strânse ale atacanţilor. Un transmisionist îşi manevrează
aparatul şi urlă în laringofon. Linia e moartă. Toate firele au fost tăiate demult. Furios, izbeşte telefonul
cu piciorul.
— Trebuie să ne acopere tunurile, spune Oberst Hinka, care sosise şi ci in linia întâi împreună cu statul său
major. Erau înarmaţi cu carabine şi pistoale-mitralieră.
— Să-1 trimitem pe profesorul ăla tâmpit, cu pete de cerneală pe cur, propune Micuţul râzând cu
poftă, convins că tocmai a spus o glumă .bună.
-— Eşti nebun, sau ce? intervine Porta. Nu s-ar mai opri din fugă până n-ar ajunge ia Atlantic!
— A murit, râde Gregor. uitându-sc la profesorul care alunecase pe jumătate sub o stâncă.
— Tu. mort? rage Micuţul şi-1 împunge "cu baioneta.
— Lasă-mă în pace, scânceşte profesorul disperat. Doamne, cu ce-am greşit ca să îndur toate astea? Ajutaţi-mă,
camarazi! Ajutaţi-mă!
123
— închide botul, porc laş ce eşti! îi ordonă tăios Bătrânul, în acelaşi timp, cerul se despică de parcă s-ar fi
deschis
porţile iadului! Artileria grea împroaşcă pământul cu foc. Obuzele de 210 mm cad atât de aproape unul de altul
încât e greu să-ţi închipui că va mai scăpa cineva cu viaţă.
Treptat, vuietul bombardamentului se transformă într-un adevărat răget care ne curmă răsuflarea.
Un potop de foc şi.oţel spulberă valul de atacatori ruşi. Un soldat cu pântecul sfârtecat iese şovăind din norul
fierbinte de sulf, dar dispare într-o vâlvă taie de flăcări.
Soldaţi dezarmaţi zac la pământ, urlând îngroziţi. Un suflu puternic îi împrăştie însă ca pe nişte gunoaie în
furtuna de flăcări. A
— înainte! răcneşte Oberst Hinka, făcându-ne semn cu unicul său braţ.
Ne croim drum printre stârvuri şi răniţi care ţipă, alunecăm pe bucăţi de carne sfârtecată şi pe rămăşiţe de trupuri.
Ne culcăm câteva clipe la pământ în spatele unui morman de cadavre peste care se adaugă mereu altele.
ţ
— înainte! zbiară comandanţii de companie şi de pluton. Zadarnic însă, eşti făcut terci de îndată ce
te ridici.
O concentrare incredibilă a focului de artilerie ne hărţuieşte fără încetare, pulverizând totul în cale. Iadul sărută
Pământul! Din gropi şi cratere fumegânde se ridică aburi otrăvitori, greţoşi.
Imensa închisoare de pe deal este lovită încontinuu de obuze. Nu ştiu cât timp am stat culcat lângă soldatul cu
uniformă de camuflaj, până să-mi dau seama că e rus. Ne-am înghesuit unul într-altul, vrând să ne adăpostim din
calea ploii de oţel fierbinte. E ca şi cum toate forţele Răului s-ar fi dezlănţuit laolaltă, într-o convulsie de
nestăpânit.