1985 Sven Hassel Comisarul

— Iar începe ticălosul ăsta însetat de sânge, se răsteşte Micuţul. De ce dracu' nu-ţi scoţi capul mai
la vedere ca să ţi-1
. găurească Ivan?
— Gura! mârâie Lowe. Am eu grijă de asta! Ridică-te,
Braun! Hai, omule, scoală!
Leutnant Braun priveşte în gol. Pare că-i pe altă lume.
/•
61
— I-a pierit toată vlaga, exclamă uimit Micuţul. N-a mai rămas nimic din el!
Lowe îl scutură pe ofiţerul înmărmurit, dar fără nici un rezultat.
— A luat-o pe scurtătură către Valhalla, asta'e, zice Gregor. dând din umeri cu indiferenţă.
— Plecaţi de j aici! ordonă Lowe. Lâsaţi-1, să se ocupe medicii de el.
Terenul e înclinat. Urcăm cu un efort inuman.
Micuţul mă apucă de umăr în clipa în care mă dezechilibre? şi încep să alunec într-un hău. Privesc în golul
de dedesubt şi mă apucă ameţeala. Răcnind şi înjurând, ne luptăm cu urcuşul şi blestemăm Armata germană
cu obiectivele ei cu tot. Germania şi părinţii care ne-au adus pe lumea asta blestemată. Mulţi renunţă şi se
lungesc în zăpadă, însă comandanţii de pluton şi de grupă îi ridică şi-i silesc să continue drumul. Heide e
din cale-afarâ de zelos. Vocea Iui pătrunzătoare, glacială, răsună în depărtare.
— închipuiţi-vă, am ajuns aici ca voluntar, mârâie Albert cu faţa îngropată în zăpadă, atârnând de crengile
unui tufiş ca să nu alunece pe gheaţă. Asta e pedeapsă de la Dumnezeu. N-ar fi trebuit să mă piş în vinul
episcopului din Miinchen. A făcut icter din cauza asta. Porcul!
Crampoanele de câţârare ale Legionarului, alunecă şi automatul i se rostogoleşte pe pantă, îl priveşte cu
tristeţe cum dispare, lăsând în urma sa un nor alb.
Ştim cu toţii foarte bine că, din punct de vedere statistic, e imposibil ca nişte soldaţi din linia-ntâi ca noi să
supravieţuiască acestui război. Dar ne-am păstrat speranţa şi suntem recunoscători pentru fiecare zi
câştigată, bucurându-ne că încă suntem în viaţă.
Acest atac în care dăm dovadă de un curaj vecin cu nebunia, departe de a putea fi numit chibzuit, nu are
absolut nimic de-a face cu eroismul. Este pur şi simplu o luptă disperată.
C'artierul Generai al corpului de armată a primit ordin să ia cu asalt culmile, iar regimentul nostru a primit
dispoziţia de a-i izgoni pe ruşi din închisoarea OGPU şi de a se menţine pe poziţie orice s-ar întâmpla. Cei
ce ocupă puşcăria de pe deal pot avea controlul întregului sector al frontului. Ne luptăm de aproape patru
săptămâni. Ambele părţi au pierdut câteva batalioane, dar nici un soldat german n-a pus încă piciorul
înăuntru. De câte ori am ajuns mai aproape de ziduri, am fost respinşi. Se pare ca de data asta trebuie să
reuşim. Au fost pregătite pentru atac doua divizii de veterani. Noua ne-a fost anexat un batalion de Pionieri,
care târăsc după ei nişte arme
ciudate. Tunuri cu harpoane pentru aruncarea frânghiilor de escaladare a pereţilor închisorii. Acum ne
folosim de ele ca să urcăm dealul, care e aproape la fel de înalt ca un munte. Abia apoi va urma cucerirea
puşcăriei.
Circulă zvonuri sinistre în legătură cu ceea ce se petrece în închisoarea OGPU. Se spune că înăuntrul
zidurilor sunt torturaţi mii de prizonieri. Artileria noastră o bombardează de patru zile şi se pune problema
dacă cei dinăuntru mai sunt în viaţă. Julius Heide, care e întotdeauna bine informat, ne spune că e o
închisoare veche, care era aici încă dinaintea revoluţiei! Acum, Poliţia secretă din Rusia o foloseşte ca
punct de tranziţie, iar prizonierii sunt aduşi de la districtele militare ale Kievului şi
Harkovului.
După trei zile de luptă crâncenă, am cucerit o poziţie pe prima culme. Pe jumătate morţi, ne tolănim în
tancuri. Plămânii ne dor ca şi cum am fi fost înjunghiaţi cu pumnale de gheaţă. Suntem leoarcă de sudoare,
deşi e un frig de moarte.
Leutnant Braun e din nou cu noi. Stă culcat pe spate, clipind des. E ca un mort printre cei vii.
Oberleutnant Lowe, mânjit pe faţă, stă rezemat de un pom care-1 protejează puţin contra vântului tăios.
Bătrânul priveşte trist în gol şi îşi umple pipa cu căpăcel de argint. Nu reuşeşte să şi-o aprindă. Tutunul e
umed.
Micuţul s-a tolănit pe burtă, cât e de lung, lângă Porta, îi urmăreşte cu coada ochiului pe profesor şi pe
fostul Oberst şi pufăie ca de obicei din trabuc.
— îi cam ţii din scurt pe ăştia doi, observă Porta, zâmbind din colţul gurii. Că veni vorba, ce-au făcut?
— Ce-au făcut, ce-au făcut! zbiară Micuţul răguşit, (îşi suflă nasul cu mâna.) N-au făcut nimic! Atâta
le trebuie să mai încerce să şi facă ceva! Ia te uită! Să nu-i văd în ochi. Nu pot să suport profesorii! De
când am ieşit din Casa ele copii! Atunci am jurat sâ-i las laţi pe toţi pe care pun mâna. Şi tâmpitul de colo e