1985 Sven Hassel Comisarul

Bătrânul, care dispare la colţul tranşeei.
Ca într-un film ce se derulează cu o viteză prea mare, observ
că rusul are o grenadă şi se pregăteşte s-o arunce spre
Leutnantul Braun. Cu un gest reflex, îi terciuiesc faţa cu patul
puştii. Grenada îi alunecă din mână şi explodează, răscolind zăpada şi pământul îngheţat.
* Un infanterist tânăr e aruncat în aer. Picioarele îi atârnă zdrenţuite. Sângele-i ţâşneşte din pulpe ca apa
dintr-o conductă spartă. Mă aplec deasupra lui, dar nu-1 pot ajuta. Moare din cauza prostiei lui Braun, care
ar fi trebuit să-1 omoare pe rus. Porta spune întotdeauna: „Dacă vrem să supravieţuim, trebuie ' să fim mult
mai cruzi^şi mai şireţi decât ei. între viaţă şi moarte nu e decât o clipă! în momentul în care eziţi să tragi
sau să arunci o grenadă, poţi să te consideri deja mort". Un rus scheletic se ridică în faţa Micuţului.
— Milosti, milosti! se tânguie el isteric, ţopăind pe loc, ca şi cum ar bătători pământul proaspăt
însămânţat.
— Ruşii buni sunt ruşii morţi, rânjeşte Micuţul triumfător şi trage o rafală nesfârşită în trupul acestuia, care
cade pe spate ca
0 păpuşă de paie.
l Pe un vehicul distrus zace cadavrul unui miliţian. Are craniul '. despicat, iar creierul îi atârnă într-o
parte. O cască veche de oţel
1 se odihneşte la picioare.
Profesorul se opreşte năucit, ca şi cum s-ar fi izbit de un zid. Se uită un timp la ţeasta crăpată, apoi îşi
azvârle carabina, îşi - duce mâinile la ochi şi se apucă să urle ca un smintit.
— Nenorocitule! rage Micuţul, apropiindu-se ca o furtună. Crezi că s-a terminat războiul iui Adolf şi c-a
venit vremea să boceşti 1 ' Adună-ţi picioarele şi ridică-ţi arma. că-ţi zbor boaşcle! Dacă ai aşa ceva!
* Nu trageţi! llh. ru>â, aprov) in.l./.
50
Profesorul ţopăie şi cârâie în faţa Micuţului ca o cioară împuşcată în aripă. Acesta-1 ajută să înainteze cu
îmbrânceli şj lovituri date cu patul puştii.
Mă grăbesc să ţin pasul cu ceilalţi, cărând în braţe mitraliera uşoară. Pe o potecă îngustă gonesc nişte
siluete îmbrăcate în alb, cu căciuli de blană. Se aude o explozie puternică, însoţită de şuierături. Asurzesc
brusc. Cuprins de panică, scap mitraliera din braţe, în secunda următoare, mă simt ca ridicat de o mână
uriaşă, apoi aruncat imediat înapoi pe zăpadă. Un jet orbitor de flăcări ţâşneşte în aer. Succesiv, urmează
alte două. Gizme care împroaşcă totul se perindă pe lângă mine; aerul scrâşneşte. trosneşte,şi bâzâie,
invadat parcă de milioane de viespi pornite la atac. Sap febril în zăpadă. Am un singur gând: să scap de
iadul ăsta cumplit. O casă e luată pe sus şi se dezmembrează într-o ploaie de scânduri, mortar şi sticlă. O
sobă se dă de-a dura, lăsând în urmă o avalanşă de scântei. Ruşii de la capătul potecii sunt aruncaţi în spate
şi terciuiţi pe pereţii de piatră ai colhozului. Un tun antitanc alunecă pe şenile, strivind doi infanterişti
germani, din care nu mai rămâne decât un morman de carne însângerată, apoi îşi croieşte drum printr-o
baracă. După ce peretele se prăbuşeşte, apare o mitralieră grea rusească. Cu un gest reflex, arunc o grenadă
în direcţia ei. Urmează o explozie cutremurătoare şi puşca-mitralieră amuţeşte, în câteva ore, întreg satul e
curăţat. Unii se predau. Ies prudenţi din gropile individuale, cu armele ridicate deasupra capului, stăpâniţi
de o frică înfiorătoare.
Automatele clănţăne răutăcios. Nu luăm prizonieri, îi ucidem pe toţi, chiar şi pe răniţi.
Geniştii descoperă o companie întreagă de infanterişti germani care au fost lichidaţi: împuşcaţi în ceafă şi
străpunşi cu baioneta.
Ne strângem în cerc şi-i privim tăcuţi. Unii sunt apatici, alţii par a urla din străfunduri. Câţiva dintre cei
morţi au fost torturaţi bestial!
— Merde! face .Legionarul, îngrăşământ natural pentru pământ! C'est la guerre!
— Numai sadicii pot face aşa ceva, zice Albert. Sadici, nu glumă!
— Şi noi o să le facem acelaşi lucru dacă ne vor ieşi în cale vreodată, râde Micuţul, cu tot atâta
sadism.
— Adunarea la colhoz, strigă Bătrânul, gesticulând cu • automatul în mână.
Un Panzer 4 vine huruind pe stradă. Eşapamentul masiv străluceşte în lumina cenuşie a iernii.
compania ta? întreabă el,
J„ Valonă
Zornăind din lanţuri şi ridicând un nor de zăpadă, se opreşte jn faţa Leutnantului Braun. Un general-maior,
învelit într-o blană albă de urs, se apleacă prin trapa deschisă a turelei.
— Leutnant, ce cauţi cu oamenii ăştia aici? trâmbiţează el pe
un ton periculos.
Braun se porneşte să turuie nervos, cu o asemenea viteză