1985 Sven Hassel Comisarul

o ploaie asupra poziţiilor. O bucătărie de campanie zboară prin aer, împrăştiind supă şi cartofi. Nechezând, caii
se dau peste cap o dată cu^ea. Ne izbeşte o pală de vânt, apoi desluşim un sunet ascuţit. In secunda următoare,
pământul e zguduit de nenumărate explozii. O companie de sănii motorizate e prinsă în drum spre defileu şi
mânjeşte coastele abrupte cu sânge şi oase sfărâmate. Săniile cu motor nu mai sunt acum decât nişte mormane de
fier turtit.
Comandantul companiei a 2-a are ambele picioare smulse de deasupra genunchilor. Se prăbuşeşte cu un ţipăt
sfâşietor. Seamănă cu o păpuşă zdrenţuită. Nimeni nu se grăbeşte să-1 ajute. Sunt prea mulţi răniţi şi morţi, şi
soarta lor nu ne mai impresionează.
— C'est la guene! spune Legionarul. Alte lături pe mormanul de gunoi al Armatei.
Obergefreiter Lamm e lovit în clipa în care muşcă cu poftă dintr-un cârnat de Westfalia. Cu o privire pierdută şi
uimită, cade lângă peretele tranşeei. O bucată de şrapnel i-a făcut o gaură mică în frunte, din care se prelinge un
firicel subţire de sânge.
— Pe toţi dracii! strigă Barcelona, al cărui gât sângerează.
— Eşti rănit! exclamă surprins Micuţul, aplecându-se deasupra lui! Isuse şi Mărie, a trecut prin tine!
Noroc că nu
128
mâncăi chiar atunci; glonţul ăla comunist ţi-ar fi luat îmbucătura din gură!
— Uite ce se-ntâmplă când nişte generali cu monoclu şi raşi pe cap te trimit la luptă, remarcă Porta,
bandajându-i rana. Băieţii de teapa lor sunt mânaţi de un singur gând: să le ajungă numele în cărţile de istorie. Iar
noi, gloata, tragem ponoasele, lăsându-ne împuşcaţi.
— Vrei să fii dus în spatele frontului? vine vocea Bătrânului de undeva din capătul poziţiei.
— Nu, rămân aici, răspunde Barcelona hotărât. Nu vreau să mă despart de restul grupului!
— Eşti sigur c-o să rezişti? întreabă neîncrezător Bătrânul, cercetând orificiul de intrare al glonţului. Ţi se văd
şi tălpile prin gaura asta.
— Rămân, murmură încăpăţânat Barcelona. Presimt că n-o să vă mai văd niciodată, dacă plec acum!
— Dumnezeul german îşi bate joc de noi, îi explică Micuţul unui caporal rus care a ajuns la noi din greşeală.
Panimaiesi?
— N ie panimaiu, răspunde rusul, întinzându-i Micuţului nişte mahorcă, convins că acesta îi ceruse o ţigară.
Micuţul o acceptă şi-i da rusului o înghiţitură din sticla sa de apă.
— Ar fi trebuit să ne întâlnim pe Reeperbahn, spune Micuţul, cu un zâmbet larg. Ne-am fi distrat
straşnic împreună. Ţi-aş fi făcut rost de câteva fetiţe ieftine din Hamburg şi, printre picături, ne-am fi ocupat' şi
de Comisarul Nass. Mare păcat să ne întâlnim tocmai pe timp de război. Mai ales aici, unde poţi fi împuşcat de
patruzeci de ori pe secundă!
— Nie panimaiu, rânjeşte rusul, tâmp. Scoate o fotografie din tunică. Nevesta, explică el, sărutând hârtia
slinoasă şi boţită.
— I-ar sta foarte bine pe un cearşaf! apreciază Micuţul, râzând hoţeşte. Sper ca în satul vostru n-aţi
încartiruit maimuţoi din ăia galbeni. Se spune că afurisiţii de mongoli regulează atât de repede, încât până şi pe
iepuri îi apucă ameţeala privindu-i!
— Nie panimaiu! repetă rusul punând fotografia înapoi în buzunar. Vernuaia, dasfidania. Se ridică brusc şi
dă mâna cu toată lumea.
îl ajutăm să sară peste buza tranşeei. înainte să-1 pierdem din ochi, se întoarce şi ne face cu mâna.
— Credeţi c-o s-ajungă cu bine?
— Or sâ-1 împuşte, spune Porta cu convingere. A schimbat două vorbe cu noi, capitaliştii, iar asta se
numeşte înaltă trădare!
— Ar fi trebuit să i-1 dăm prizonier pe profesor. Aşa n-ar mai fi avut probleme, spune Micuţul. Şi-am fi scăpat şi
noi de
rahatul ăsta smiorcăit. E atât de îngrămădit încât nu-şi găseşte gaura curului nici cu ambele mâini!
Vântul rece s-a transformat într-un viscol înverşunat.
Bucăţi de zăpadă îngheţată mătură pământul zgâlţâit dt friguri. Troienele unduiesc asemenea valurilor pe marea
bântuită de furtună, îngropând tancuri, tunuri, cai şi soldaţi, indiferent de care parte sunt.
Tirul ucigător continuă şi mulţi cai se împotmolesc în zăpadă. Cravaşele îi şfichiuiesc, dar animalele se afundă şi
mai adânc. 'Nechezatul lor disperat se distinge printre bubuiturile proiectilelor.
Potecile au dispărut sub troiene, încercăm să le delimităm din nou şi înfigem în zăpadă nişte beţe lungi, legate
între ele cu sfoară.
Ne croim drum înainte, târându-ne picioarele; mulţi dintre ai noştri rămân în urmă, prăbuşiţi în zăpadă. Gerul îi
ucide foarte repede. Dezastrul e complet. Bineînţeles, artileria a făcut treaba bună — ne-a măcelărit pe noi!
Un colonel rus se apropie alergând prin nămeţi, cu poalele mantalei fluturând. Goneşte ca un nebun, convins că
toată lumea vrea să-1 omoare. Se împiedică şi se rostogoleşte.
— Ghermanski! Ghermanski! strigă el în gura mare. E înghiţit de o trombă de flăcări ce ţâşneşte din pământ sub
forma unei ciuperci imense.