1985 Sven Hassel Comisarul

culoare ciudata, dar încă e comestibil.
S4
— Mi-ar fi trebuit o tigaie specială, explică el, de preferinţă fără mâner, cu toate că nu are importanţă.
Oricum, ştiu să fac clătite ruseşti destul de gustoase.
Fluierând fericit, începe să amestece aluatul într-o cratiţâ
mare.
— N-avem bere, nu-i aşa? în ordine, atunci o să pun vodcă. Cu un gest amplu, sparge ouăle şi le pune în
aluatul de lapte
cu făină.
Foarte curând, ruinele sunt invadate de aromă de „blini". Mormane de clătite ruseşti se înalţă pe masa lungă
şi şubredă. Porta le face foarte groase, aşa cum le fac şi ruşii. Când e gata ultima, începem să mâncăm
cuprinşi de toropeală, ca şi cum am fi muncit ani în şir fără întrerupere. O „blini" caldă, apoi o bucată de
somon afumat şi deasupra o felie de friptură. Din nou o „blini"! Ne-ar mai fi trebuit nişte sos acru, dar o să
ni-1 imaginăm, în locul lui, turnăm şnaps. După ce mâncăm tot, de-ăbia îndrăznim să ne mişcăm, de teamă
să nu ne explodeze măruntaiele. Porta îşi scoate flautul din cizmă, întins pe spate, ne cântă o arie din
„Văduva veselă".
— Sfinte Sisoe, cât am înfulecat! geme Gregor, dând drumul unei băşini răsunătoare care e urmată imediat
de sforţările pe aceeaşi temă ale lui Porta.
— Data viitoare când mai găsim ceva potol, o să fac borş, promite el, visând cu ochii deschişi. Ciorba
preferată a oricărui rus. Cum dăm de o vacă, luăm o bucată din ea, şi sper să mai găsim pe drum şi ceva
carne de porc. O să iasă o treabă pe cinste! Cu supa asta ai putea face Armata Roşie să capituleze pe
loc!
Aproape că trebuie să ne târâm până la latrină, care, în mod
ciudat, a scăpat de distrugerea totală.
Porta e gurmand, îşi ia cu el o felie de friptură şi un pahar
cu şnaps.
— Un tip căruia îi merge mintea nu se deplasează niciodată pe faţa pământului fără să-şi ia provizii cu el!
ne instruieşte el, muşcând cu poftă din carnea de porc.
De afară se aud zornăiturile armelor şi ale echipamentului
lui militar.
— A sosit compania, declară Porta, trăgând precaut cu ochiul prin spărtura peretelui murdar de
funingine.
— Sus! ordonă Bătrânul nervos. Lowe o să-şi iasă din minţi dacă ne găseşte aici mâncând până la
inconştienţă!
— Da. Hai să ieşim să căutăm bătrâna Armată Roşie, rânjeşte Micuţul,- beat turtă. Doar
pentru asta am. plecat de-acasă, nu-i aşa?
— Pe unde naiba te-ai ascuns, Beier? întreabă Oberleutnant Lowe, roşu la faţă, strâpungându-1 cu
privirea pe Bătrânul.
— Aici, răspunde acesta, făcând un semn vag cu mâna, fără
să ştie ce 'sa răspundă.
Pentru o clipă, Lowe îl priveşte suspicios. Apoi dă resemnai
din umeri şi ordonă:
— Compania a 5-a, în coloană câte unul, după mine! De-abia ieşim din satul ruinat, când o explozie
sfâşie zorii
zilei. Instinctiv, ne aruncăm în zăpadă şi ne ghemuim.
Pământ, gheaţă şi schije de oţel zboară prin aer. Suflul partea ne smulge plămânii, dar din fericire explozia e mult
prea departe pentru a provoca necazuri companiei. Avem numai trei răniţi. De-abia ne regrupam şi începem
marşul, când o hoardă de T-34 vopsite în alb ţâşneşte din pădurice, cu motoarele şi
şenilele scrâşnind.
— Căruţe! zbiară Barcelona isteric. Scoateţi „burlanele!*"! Oberleutnant Lowe face semn de oprire, pentru a
le permite
celor din divizia antitanc să ne ajungă din urmă. Urcă pe coama dealului, suflând din greu.
— Puneţi mâna şi ajutaţi-ne, ticăloşilor, înjură un Feldwebel
cu obidă.
Un tun de 75 e înţepenit în zăpada adâncă.
— Dar asta parcă nu e treaba noastră, nu-i aşa? îi răspunde Porta ridicând o sprânceană.
Feldwebelul începe să urle, ameninţând cu mâna, dar e oprit de Bătrânul, care-i spune să se ducă dracului cu tun