1985 Sven Hassel Comisarul

— Doamne, o să-ţi vâr boaşele pe gât după ce mă fac bine, îi promite Micuţul unui soldat care 1-a scăpat din
braţe de două ori în drum spre camion.
— Dacă nu taci, replică soldatul, un uriaş de talia Micuţului, o să te las aici să-ţi zboare vecinii
creierii. Ivan îi mierleşte pe toţi cei care nu sunt ruşi. Poţi fi sigur!
— Trebuie să-1 luăm cu noi şi pe Untermenschul ăla negru? întreabă rânjind un Unteroffizier, arătându-1 pe
Albert, care stă în zăpadă clănţănind din dinţi.
— Am trăit s-o văd şi p-asta! strigă uimit un Feldwebel. Un canibal în uniformă germană! Fiihrerul ştie de
existenţa ta sau
eşti „strict-secret"?
— Tacă-ţi fleanca, omule! N-ai *haz! mormăie Albert dispreţuitor. Mă simt mult mai bine în pielea
mea decât un halitor puturos de cârnaţi şi un neamţ spălăcit ca tine!
— Măsoară-ţi cuvintele, zulus anormal ce eşti. Dacă nu, o să te trezeşti din nou în copac lângă celelalte maimuţe
ca tine! îl ameninţă Feldwebelul, cu o căutătură rea.
— II luăm şi pe el? repetă Unteroffizierul nerăbdător, dornic să-i tragă lui Albert un şut în fund.
— Mai bine să-1 luăm, răspunde Feldwebelul. Dacă dă Ivan de el, o să-1 folosească în scopuri propagandistice.
Vor spune că am înrolat şi maimuţele de la Grădina Zoologică. Dar aşezaţi-1 la marginea platformei, ca să-1
putem azvârli la prima grămadă de gunoi care ne iese-n cale.
— Gata, strigă Rittmeisterul, plecăm! Nu mai avem timp. Ceilalţi vor rămâne aici. Vor avea grijă de ei
ruşii!
Un strigăt de protest se ridică din rândul răniţilor care nu vor fi luaţi. Cei care mai au ceva vlagă, se scoală şi vin
şchiopătând spre camioane.
— Mişcaţi-vă! Mişcaţi-vă! zbiară Rittmeisterul, urcându-se
în primul vehicul.
Mulţi se agaţă de camioane şi se lasă târâţi. Teama de ruşi le
dă puteri supraomeneşti.
157
Reuşim să-i ridicăm pe câţiva, dar nu se pot ţine şi sfârşesc sub roţile camioanelor din spate.
Şoferii n-au cum să-i evite, din cauza alunecuşului.
— O dovadă clară despre cât de puţin valorează o viaţă de soldat, spune Bătrânul cu amărăciune.
— Nu mai mult decât rahatul dintr-un closet înfundat, mârâie Porta, aprinzându-şi o ţigară.
— Fir-ar a dracului de mizerie militară! încuviinţează Legionarul. C'cst la guerre!
— Ia uitaţi-vă la tipul de colo, intervine Bătrânul, arătând cu coada pipei către un vânător de munte muribund.
Are acasă o nevastă care freacă duşumelele şi o grămadă de progenituri mucoase, care or să sfârşească exact
ca tatăl lor, în rahat. Ciudat cum de înghiţim toate astea!
— Nu merităm o soartă mai bună, filosofează Albert. M-arn tot întrebat ce căutăm noi în Armată. De ce n-o
lăsăm în seama şefilor ei? A ofiţerilor şi a civililor burtoşi de-acasă, care au nevoie de noi ca să le apărăm
averile şi să se poată băşi ei
liniştiţi^ în fotolii!
— închide pliscul, zbiară Heide, tremurând de furie.
Vorbeşti ca o jigodie de comunist!
Din pădure ţâşneşte lumina unui trasor şi întrerupe discuţia. Un camion se prăbuşeşte pe un povârniş.
Răniţii sunt aruncaţi de-a valma cât colo. Vehiculul explodează pe fundul râpei şi dispare într-o vâlvătaie de
flăcări
galben-roşietice.
— Mişcaţi-vă! Mişcaţi-vă! zbiară isteric Rittmeisterul,
gesticulând cu automatul. Nu va opriţi!
Un alt camion se rostogoleşte şi ia foc cu tot cu răniţi.
— Fir-ar să fie, ce duhoare! înjură Barcelona. Mai rău ca un closet chinezesc după o orgie cu orez.
— Din cauza ălora cinci din colţ care ne împroaşcă cu microbii lor de tifos, strigă Micuţul roşu de
mânie, lovind cu piciorul epavele umane înghesuite în colţ.
— Hai să-i aruncăm, sugerează un Unteroffizier de artilerie. Mai. bine să-i spurce pe vecini cu dizenteria
lor!
— Ai înnebunit? Nu putem face aşa ceva, protestează Porta, or să ne acuze că pornim un război bacteriologic şi,
orice s-ar spune, încă n-am ajuns până acolo.
— Crede vreunul din voi în arma asta minune? întreabă un Gefreiter cu mutră de şobolan.
— După ce te-am văzut pe tine, cred! răspunde Porta,
strâmbandu-se de râs.
Camionul ne hurducăie toată noaptea. Trecem cu mare viteză printr-un sat, în care de stâlpi de
telegraf atârnă
spânzurate un şir de siluete cenuşii.