1985 Sven Hassel Comisarul

nu poate fi menţinută. Companiile 3 şi 5 distruse. Terminat."
— Fir-ar a dracului de treabă! înjură Băcanul cu obidă. Aşa se-ntâmplă dacă bagi în luptă mucoşi instruiţi
pe jumătate. Acum ce facem?
Heide scrie febril, apoi îi înmânează mesajul Bătrânului.
— Sigur, sigur, bombăne Bătrânul, zâmbind amar, şi trage adânc din pipă. Până la ultimul om! Până la ultimul
glonţ! Hai să-i % auzim şi pe cei din celălalt capăt. Puneţi-vă galoşii şi pantalonii de tăvăleală, băieţi! O să
avem oaspeţi. Dă-mi-1 pe
comandant!
E un zgomot infernal. Pare că cerul şi pământul s-au deschis, scuipând foc şi oţel peste noi. Şenilele tancurilor
duduie. Motoarele grele sunt ambalate la maximum. Albul orbitor al zăpezii se transformă în violet şi purpuriu.
Orizontul arde în vâlvătăi. Albert stă culcat lângă mine, afundat în zăpadă. Şi-a tras masca de camuflaj peste
figură. E convins că va fi o ţintă uşoară dacă îşi arată faţa neagră.
— Doamne, ce n-aş da pe un Heimatschuss*! Aş putea scăpa de toată mizeria asta odată pentru totdeauna!
visează el cu glas tare.
Puştile-mitralieră de pe ambele părţi încep să latre. Gloanţe-trasoare brăzdează zăpada.
— Ce facem acum, domnule Oberfeld? întreabă tânărul locotenent Braun, privind distrat înjur. E
comandant de pluton,
* Hcimatschu.ix (Ib. germ.) — ..glonţ de repatriere" — expresie care desemna o rană căpătată în luptă în urma căreia deveneai inapt
combatant (n. i.j.
4M
dar e suficient de şmecher ca să-1 lase pe Bătrânul să ia singiir hotărârile.
— Atac cu toată compania, răspunde scurt Bătrânul Trebuie să luăm odată satul ăla, şi cât mai
curând! Dacă nu, 0 mierlim cu toţii!
— Imposibil, se tânguie tânărul locotenent. Avem nevoie de armament greu ca să-1 luăm cu asalt.
— Nu te mai smiorcăi, Leutnant, strigă fericit Porta. Când s-or porni mortierele şi băşitoarele noastre,
Ivan îşi va lua picioarele la spinare cât ai zice peşte.
— înainte, porunceşte Bătrânul, şi se ridică cu automatul pregătit şi cu grenade atârnate la cingătoare.
Mişcaţi-vă fundul şi urmaţi-mă!
Ţâşnim înainte şi ne afundăm în zăpadă. Asudăm, blestemăm şi ne croim drum prin iadul alb. Fiecare pas
pe care îl facem cere un efort inuman. Picioarele ne duc înainte, lăsând adesea o cizmă în zăpadă. Mitraliere
grele Maxim se aud lătrând în sat. Precum combinele, îi seceră pe cei din primele rânduri. Trupuri
întunecate zac în zăpadă ca nişte insule singuratice.
— Vive la mort! urlă Legionarul. Pare că zboară peste zăpadă. Atacurile îl scot întotdeauna
din minţi. Dă buzna înainte ca un arab fanatic.
Un rus ne priveşte terorizat dintr-o groapă făcută în zăpadă. Automatul Legionarului se porneşte să răpăie şi
rusul se prăbuşeşte într-o baltă de sânge.
Micuţul avansează ca un bivol turbat, înghionteşte cu automatul un profesor înspăimântat, care se
străduieşte, din când în când, să se-ndepărteze de satrapul său.
— înaintează, profesor împuţit! Ăsta-i minunatul război despre care le vorbeai elevilor tăi cretini! Ai
grijă să nu cumva să te gândeşti la înaltă trădare sau să te ascunzi în vreo groapă şi să ne laşi pe noi singuri
să câştigăm războiul ăsta blestemat!
Fostul Oberst, care acum e mult prea bătrân pentru un asemenea atac de infanterie, tuşeşte şi horcăie ca o
locomotivă sleită ce urcă o pantă abruptă.
Vââjj! Crac! răsună gloanţele ricoşate. Zboară deasupra ţestelor noastre ca nişte viespi întărâtate.
Blestemând, sleiţi de putere, ne adăpostim pe partea cealaltă a dealului. Simţim în ceafă răsuflarea fierbinte
a morţii. Fără să ne mai pese, alunecăm pe pantă şi ne trezim deodată, spre surprinderea tuturora, printre
nişte case îngropate în troiene având numai coşurile deasupra nivelului zăpezii.
Grenadele sfâşie văzduhul. Automatele şi mitralierele uşoare răpăie. Ferestrele şi uşile sunt smulse şi se
prăvălesc peste noi.
j/ţii de trasoare vâjâie prin aerul îngheţat şi străpung trupurile soldaţilor care gonesc înainte.
Infanteriştii ruşi ţâşnesc din gropile lor individuale şi fug să se ascundă în troienele din spatele barăcilor. O
sete sălbatică de sânge pune stăpânire pe noi. Suntem intoxicaţi de dorinţa victoriei. Ne bucurăm că am luat
inamicul prin surprindere.
— Vive la mort! strigă Legionarul fanatic, în timp ce sfărâmă cu patul puştii ţeasta unui
sergent gras. Carnea şi sângele îl împroaşcă din cap până-n picioare.
— Nie vsti'cliuti*, murmură căpitanul rus, apărându-se cu o
mână.
Locotenentul Braun se opreşte şi se holbează derutat la
ofiţerul rus care e speriat de moarte. Apoi ţâşneşte înainte după