1985 Sven Hassel Comisarul

— Care-s aia? întreabă Micuţul prosteşte.
— Uitâ-te-n oglindă, îl lămureşte Porta. Pe unul dintre ei îl
vei vedea acolo.
— Sfinte Dumnezeule! Nu-mi vine să cred, exclamă Micuţul,
privindu-se atent în oglindă.
— Acum nu mai trebuie decât să ne păstrăm sângele rece, spune Porta, mângâind afectuos teancurile de
bani.
— Nici n-avem vreo altă şansă în iarna asta rusească, răspunde Micuţul nepăsător.
— De azi încolo, continuă Porta energic, suntem mult prea bogaţi ca să ne mai intereseze războiul- lui
Adolf. Du-te în pivniţă şi adu doi saci mari. Plecam, tinere!
— F'ărâ să ne luăm rămas bun de la ceilalţi? întreabă
Micuţul uluit.
— De-acum nu-i mai cunoaştem, îl lămureşte Porta. Dacă transpiră ceva din ce-am făcut, nu mai apucăm să
fim bogaţi mult timp! Julius o să spună că banii aparţin statului şi că trebuie confiscaţi. Ţine minte ce ţiam
spus: păstreazâ-ţi sângele rece! Trecutul nostru e îngropat! Coboară în pivniţă şi adu doi saci. Să fie
foarte, foarte mari.
— înainte să mă schimb în haine civile, o să mă cac în pantalonii de armată ăi lui Adolf, promite Micuţul şi
aleargă în
pivniţă fluierând.
— Aţi găsit ceva? zbiară Gregor, intrând pe fereastră, însoţit de Albert, cu dinţii săi strălucitori.
Porta închide repede uşa seifului şi se grăbeşte să le abată privirea de la cămăruţă.
— Rahat! răspunde el indiferent, arătând ca un lup ciobănesc. Albert vede corsetul cu fluturaşi
şi trandafiri şi
zbucneşte într-un hohot de râs convulsiv.
— C e-i asta? Noua armă secretă a lui Adolf? bolboroseşte Gregor printre sughiţuri.
Albert scrâşneşte din dinţi în clipa în care vede pe perete un portret al lui Stalin ce scrutează încăperea cu o
privire crudă.
— Kak vi pajivaeie, tovarişci?* rage el, ameninţând tabloul
* Cum o mai duci. tovarăşe? (Ib. rusă).
73
cu pumnul, ca şi cum ar încerca să domolească săgeţile din privirea georgianului.
Micuţul apare cu doi saci mari la subsuoară.
— Afară, rahaţilor, se răsteşte el, fluturând sacii spre ei ca şj cum ar goni nişte găini. Nu ştiaţi că e
interzis să violaţi 0 proprietate particulară?
— La ce vă trebuie sacii? întreabă Gregor curios, pipăind ţesătura de cânepă.
— Am primit ordin să camuflăm ferestrele, replică Porta imediat, pentru a evita un răspuns
necugetat din partea Micuţului.
— Drept cine mă luaţi? Mă credeţi cretin, sau ce? pufneşte Gregor. Aţi găsit ceva, âsta-i adevărul. Nu-mi
mai vindeţi mie gogoşi! Am fost anchetator. Vă miros de la o poştă!
— Dacă nu-ţi ţii gura şi nu pleci de aici cu strigoiul ăsta negru, ca să ne facem treaba, vă calc în picioare!
rage furios Micuţul, ameninţându-i cu pumnul.
— E ceva deosebit, omule! exclamă Albert plin de curiozitate, ţopăind pe canapea. Face o tumbă,
se opreşte stând în mâini şi se uită sub canapea.
— Te joci cu soarta, târâtură africană ce eşti, mârâie Porta, expediind un şut unei perne, care zboară
direct pe lampă.
— Da' zău că ai dreptate, râde Albert şi scoate de sub pat un bidon cu ulei.
— Vrei să-ţi ungi fuduliile şi să te duci la tine-n Africa să dormi pe-un pat de cuie? întreabă Micuţul
turbat de furie, încercând să-i tragă un şut lui Albert.
— De ce nu? rânjeşte Albert şi trage o duşcâ din bidon. Micuţul îşi lungeşte gâtul ca o barză la vânătoare
de broaşte.
Adulmecă aerul în direcţia bidonului cu ulei.
— Crăciun fericit tuturor! Şnaps de prune! zbiară el, smulgând bidonul din mâna lui Albert.
— Dă-mi şi mie să gust, cere Porta şi se autoserveşte.
— Alarmă,, alarmă! vine un strigăt de afară.
O puşcă-mitralieră latră cu furie. Mortierele bubuie în noapte. Un Obergefreiter tanchist se caţără pe un
scaun, în dreptul tabloului lui Stalin.
— Unchiul losif poate fi un cadou frumuşel. O să dea foarte bine deasupra canapelei de acasă, din Koln,
când s-o termina războiul.
— Nu-1 atinge! ţipă Gregor cuprins de panică, aruncându-se la pământ.